”De la sânii tăi,
pe care numai
Cântarea Cântărilor mele
știe răsufletul lor să-l ascundă,
a-nvățat numai luna
pe iazul cu lotusul, castul,
cum să-și descheie lumina
din nasturul de undă .”
Așa grăit-am eu, Eclesiastul.

Și-apoi, în textul apocrif,
dând tot ce-aveam deșertăciunii,
cum altfel să socot,
chiar și-ale inimii odăi,
cu ultima strigare
rodită-n ne-nțeles
am dat în lături stihul și-am chemat
din borangicuri sânii tăi,
pentru că rugul arderii de tot
rămase cu sărutul necules.