Ca să culeg floarea,
ce niciodată nu s-a vrut în buchet,
mă aplec
ca la intrarea
cu șerpi pe coloane
din templul aztec.

Spre fără de grai
mă cumpănește-n rouă:
”Poți să-ți lași lângă ușă
pălăria de pai,
și-asemenea mie –
tot lutul.

Diseară va fi doar sărutul.
Poate mâine-o să plouă.
Care nor își cunoaște lăutul?

Sau lăutei
cine sa-i știe
de nu cumva
genele-i strânse vor bea
din stropul de umbră târzie
ce-a ars ca o stea?

Diseară va fi doar sărutul…”

Și crinul de piatră,
uitând de blestemul aztec,
în mâinile mele-nflorea.