ÎN VREMEA ACEEA…

Cum de-am ajuns,
în vremea aceea,
să fim numai noi,
tu și eu,
rătăciți prin livada de la liceu,
atât de singuri
și-atât de amândoi?

Cum de n-am observat
că-n urma noastră
cuvintele
se pierduseră cu umbră cu tot,
din peria zvârlită peste umărul tău?

Și eram atât de singuri
și atât de amândoi,
ca marea-n amintirea-i albastră
când o doare lumina…

Luceafărul,
înaltul genunilor noi,
borangicul apei a-mpuns –
năstrușnicul fir strămăturii,
opalina,
și s-a făcut și el necuvânt.

Lăstunii,
în vremea aceea,
ne-au semnat de trei ori
diata de cer și pământ
și ne-au lăsat
la rădăcina copacului sfânt,
ascunsă cheia
de la cămara cu fagurii lunii.

…și astfel ne-am trezit
fără să știm că ne cunoaște salcâmul,
că am ajuns pe tărâmul
pe unde timpul în taină-și îngână
neveacului pâcla,
că mergem mână în mână,
fără să știm de ce, de cum și de unde?
Mâinile noastre cunosc mult mai mult despre noi,
de parcă
nu s-ar fi văzut niciodată
și-abia numai în zodiacul parâng
cu câtă iubire în brațe adusul aminte
și-l strâng!

Poate le-or fi fost frică sau jenă de cuvinte,
sau poate, asemenea nouă,
atât de singuri, nuntiți într-o rază
pe o planetă de rouă,
ele s-ar putea să ne fure unul din altul
și tare mă tem,
că fără să știm,
nu cumva în locul nostru
se îmbrățișează
când noi habar nu avem?