Stingând în carne ghimpul, de trandafir, cu neamul,
Spre asfințit dai umbrei alean de majestate.
Rubin nu-i încă mustul de mă mai doare hamul,
De mi-au rămas pe câmpuri, nescrisele bucate,

Că-n loc de opalinul străluci de pe tiară,
Sporitu-Ți-am coroana cu gotica și spinul.
Când templul se va-nchide, va fi târziu de vară,
Neadormitul greier însfredelind pelinul.

Din țări de peste apă (cui fusem origami?)
Va fi întors, în vorbă, plecatului departe.
În loc de clopot, codrii m-or îndoini cu ramii;
Sălbatic pin, de umbră, când duhul și-l desparte!

Rășini de nard vor arde, turnând tăceri ca paus;
Coboară de pe cruce, ne-ntoarcem în Emaus!

Dumitru Ichim

10 august 2016

E miez de suferință-n splendoare și durere,
Ca șoapta ce pătrunde până-n rărunchi de dor…
De unde-ai luat-argila-mi ce-atât de-adânc Te cere,
Din nou să-Ți soarbă palma cu cântec pe ulcior?

Amarul Tău mă cheamă din orice amăruntă,
Că-Ți sunt deopotrivă netrebnic rob și-augur,
Frământă-mă, sunt coasta din primul om, fii nuntă
De frângere și flăcări pe-altar de Yom Kippur,

Dorescu-Te ca Mire-n a cedrilor cămară,
Ți-s candelă aprinsă ca firea Ta de foc!
N-auzi, în loc de clopot luceafărul de seară
Sunând în aur denii ce-au plâns în busuioc?

Trimite-mi porumbelul cu creangă de măslin,
Destul Ți-am fost zdrobire, mă soarbe-acum, Ți-s vin!

Dumitru Ichim
10 august 2016

Nu-s spinii ce o apăr când roza Te adoră?
Altfel rumegătorul pofti-o-ar ca nutreț,
De-n smârc nu Ți-am fost lotus, făcui din stuf manoră,
Mă iartă, pentru ghimpe, izvod de frumuseți!

Tot trupul mi-este rană, până-n rărunchi, rovina!
Din pajură, cu umbră, hrănește ochi flămând,
Că urlu după Tine, ca fiara, ca jivina,
Mi-e sufletul mireasmă, a pinului plângând!

Când înflorești în îngeri, e-n Tine vreo schimbare,
Cum înspre iesle, fulgul ia forma de Crăciun?
De n-aș fi eu nisipul, unde-ai dormi ca mare?
Strălimpezește-mi ochii, Iubirea să-Ți adun!

Că și văzduhu-i altul de plânsu-l-ai prin flaut,
Durea-m-ar de-ai fi singur, lăută fără laut!

Dumitru Ichim
9 august 2016

Poteca se înstrâmtă îngăduind doar verbul,
Lungi, nelumite zariști, grăbesc ca răsuflarea,
Pe lângă stâncă-și duce, trofeu de flăcări, cerbul…
”Alunecă în mine!” Prin neguri, urlă marea?

Spre ce adânc mi-e somnul de are-atâtea nume?
Și pe-al cui chip îl poartă obolu-n strânsul mânii?
Pe povârniș e ploaie, și-acolo jos, în spume,
Înnebunite valuri își frec de fulger sânii.

Copilul de-altădată sub cămeșuța ierbii…
Talaz, culege-mi noaptea! Mă sfârtecă, stihie,
Dar lasă-mi doar cărarea ce-i bat moneda cerbii,
Heraldicului pește cioplit pe chinovie.

Ți se-oglindește ochiu-n străfundu-mi de zănoagă,
Întârzie cu-n greier, că-n limba Ta se roagă!

Dumitru Ichim
8 august 2016

De-o seamă ne-a fost norul, pe munți. Vedeam cum vine.
Ne-a-nvăluit răcoarea în umbra-i  –  fum pe ape.
Eram deasupra lumii, cu alte legi, străine,
Acasă-n nor, în cerul cu  tine-atât de-aproape.

Simțeam că-n sânge-mi, noaptea-n explozii de-artificii
S-a întâmplat sărutul, dintr-o pretinsă frică.
Așa se toarnă timpul, cel vechi în noi capricii,
Când luna mai e scrisă cu buchi de rândunică.

Plecat… Când ne trezirăm, erau în jur turiștii,
Și eu aveam pe alta, iar tu erai cu altul,
Că mii de ani trecură sub lemnul vânturiștii.
Credeam tipografia, că ne greșise șpaltul.

Dar nu, luceafăr serii, de-atunci chiar de-i sărutul,
Același nor ni-l șterge, mințind  c-a fost părutul…
Dumitru Ichim
7 august 2016

Semn bun, că rândunica zidi un cuib sub țeptăn!
Pe unde mi-adorm ulmul, tu, verdele de cer du-l
Și zi-mi că-s rău, tristețea de nu știu cum s-o pieptăn,
Când despletești pe umăr, rotundului, demierdul.

Tu, ce mi-ai spus că floarea-i frumoasă prin tăcere,
De ce nu-ntrebi cum gustă sărutul și pelinul?
A vorbelor, doar vântul, li-e singura avere,
Dar buzelor? Tot rostul li-l profețește vinul.

Întârziind, femeii, Olarul, lung, pe roată,
O lacrimă se zice-i căzu peste descântec,
A șovăit mesteacăn cu frunză delirată,
Dar se-ntrecu pe Sine și se opri în cântec

Sprea-adânca frumusețe – prisăcii heruvicul,
Dumnezeirea-ntreagă scriind-o-n lut cu spicul.

Dumitru Ichim
4 august 2016

Culorile sunt limba ce-a fost a-mpărăției,
Rămasu-i duh cuvântă precum genunii steaua,
Doar inima e cifrul secret al chinoviei.
Noi murdărim Iubirea cu vorba și vopseaua.

Mesteacăn drag al toamnei, de ți-am furat argintul,
E c-am poftit metalul mai tânăr pentru strună,
Că verdele își cere din ramul meu alintul,
Când brațele-mi se umplu cu spovediri de lună.

Mesteacă-mă-n mesteacăn când mi se schimbă ceasul,
Că dragostea pe hartă-i sălbatică-n albastru.

De moartea e tăcere, toarnă-mi din struguri glasul
Cântării și-al culorii din nard de alabastru.

Vin-sânge din ciorchină, sărut din Vineri nascu-l
De-o singură culoare-i și inima și teascul!

Dumitru Ichim
2 august 2016

Mai fir decât fumul din trist de lavandă,
În toate – neunde, nu-i scrin să Te-ascundă,
Nici nardul nu știe ce fel de ofrandă
Se-aduce Acelui ne-atins de secundă.

Nu aur de-apusuri, ci  cruda-i alamă
Preferi pentru cheia ce-n bob să se-ntoarcă,
Din scoică se-aude porfira cum cheamă,
Podgoria morții din rumen s-o stoarcă.

Ca-n luncile mării, sfiala-n meduze,
Dai timpului umbră, înalt căpătâiul.
Ca-n flăcări Te-aș soarbe cu-o mie de buze,
Chiar Iudei furându-i sărutul, dintâiul.

De ești, Tu, Iubirea, din mâluri curate,
În inimă , cum de bați ușii din spate?

Dumitru Ichim
1 august 2016

Dă-mi aripa-ți, Iubire; cu cer, hrănit e cerul!
Sfâșie-mă de umbră până la os de soare,
Risipa de țărână miroase precum gerul.
Nu-i în ceaslov divinul, ci-n ghiara-Ți răpitoare!

Cum focului, din jaruri, o flacără nu-i scapă!
Crezi, inima degeaba fu Evei începutul?
Nu din pământ, din coastă, sânge a curs și apă,
‘Nainte de-a fi luna a luminat sărutul.

Ești miezul meu de noapte, cămară mi-ești și Mire,
De dor, îmi simt cuvântul, de ghimpi mușcat. Călcâiul…
Coroana Ta de nume, sunt spinii Tăi, Iubire;
Mai udă-mi trandafirii, cu norul Tău, dintâiul!

E Frângerea-de-Taină, nu-i din jertfiri pretinse,
Că Lemnul e al nunții și-al brațelor întinse!

Dumitru Ichim
26 iulie 2016

Să mă compar cu Tine-i mai rău ca blasfemia!

Nici cel ce-a fost Luceafăr, fecioara dimineții,

N-ar îndrăzni, și totuși, Vecin al meu cu via

Te chem la vânătoare, cu slova și ereții,

 

Să prindem nărăvașul gând ne-nvățat cu țarcul

Ce-Ți calcă peste hatul olaturilor Tale.

De ce fără ispravă-i capcana Ta și arcul?

Nu-i vinovat Olarul de-argila rea de oale?

 

Când ai făcut pădurea atât i-ai zis, să cânte!

Și nu crâcnește frunza, poieni, privighetoare,

Dar lutul meu s’-aleagă pe cine-l vrea la trânte?

De nu știu s-aleg voia de ce mi-ai dat-o oare?

 

Că ai văzut Tu însuți dând firea-mi lui Iisus,

Nu gândul Lui pe cruce, ci inima i-au pus!