”Hai, repede!,
mi-a zis inima oprită-n urcuș.
Nimeni nu va ști
că de-acasă-am plecat.
Nu cumva ai uitat
să tragi la ușă zăvorul?”
Uitasem, dar nu i-am spus
nici de cheie, nici de clempuș.

”Descalță-te!
De-aici începem zborul!”

Vedeam,
înmărmurit în spăimânt,
cum ne-au prins pe pământ,
și cum o băteau fără de milă
cu biciul electric,
să-mi intre în trup,
sub resteu.

”Mergi tu înainte, mi-a zis.
Îi cunoști odăile și foișorul
lui Dumnezeu,
c-ai mai fost odată pe-aici
când nu te-ndrăgostiseși de mine.
Mergi, dragul meu
și-al trupului rigă
și-I strigă:
Tată,
vino și-ajută la poartă!
Iată,
aripile-s grele!
Mă-ntorc întru duh de albină
cu toate livezile Tale
rodite prin stih de lumină,
cât nu mai pot duce!”

Dar Tatăl
se ascunsese
chiar de îngerii casei
în plânsul Lui greu
și nu ne-a deschis,
ci doar a oftat către noi:

”Inima Fiului Meu
e încă pe cruce…
Duceți-vă și plângeți și voi!”

***
Inima mă privea supărată
cu ascuțite unghiuri pe monitor:
”Puteai să mă ajuți,
o singură dată,
spre marele zbor,
povara luminii să-I ducem obol…”

Eram singuri,
în salonul rece și gol,
nici măcar un înger
cu sumăieș de șiac,
ci numai oamenii de servici,
îngrămădeau de-a valma
în același sac
uniformele de doctori ,
și giulgiurile aruncate ale Lui.