FÂNTÂNA FERMECATĂ
19 Sunday Oct 2014
Posted Uncategorized
in19 Sunday Oct 2014
Posted Uncategorized
in22 Tuesday Jul 2014
Posted Uncategorized
inCumpăna fântânii –
cântarul câmpiei!
Semnul din orizont
nu cumva o fi Omul?
(Așa se numește tot timpul
Cel dat răstignirii.)
Dar dacă
acel care vine spre,
sau pleacă din mine,
o fi Pilat din Pont?
Omul întotdeauna se naște
din apa așteptării…
***
Ascunde căile mâinii!
Până la sânge
pumnul să le strângă!
Voi fi strugur,
Luiși oglindă în dreapta?
Sau în partea stângă
mie însumi tâlhar?
Cumpănirea fântânii –
stropilor de vin și-a făinii,
cu amândouă brațele calme,
cântar.
Cel care vine spre noi
inima cui o poartă în palme,
și cine va plânge mireasma luminii
la frângerea pâinii?
02 Wednesday Jul 2014
Posted Uncategorized
inDupă ce dogarul
Ți-a isprăvit,
cum a știut mai rău,
prea noduroasa-Ți troiță,
cum trebuia să-și aibă chinuirea
tâlharul,
pe-un lemn încrâncenat
ca sângerul.
Seara
au venit la el
fiara
cu îngerul
și l-au rugat să-mi cioplească fântânii
doagele ciuturii.
***
Despre Tine
ce ar putea să-mi toarcă penița?
Cu lemnul cumpănirii
mi se-nalță găleata
dintru adâncuri,
fără de grabă,
cu limpezimile Tale,
și buzele-Ți arse
în șoaptă le-ntreabă:
”Te mai doare troița?”
Din neam de cruce
mi-e cioplitul drept,
din agrăiri de toporâște și secure,
aici la împlinire de pădure,
cu țara-ntreagă Te-aștept
măcar de Paște să cobori,
de pe troiță, pe pământul nostru,
iar dacă vezi că tac până la doagă
e că atunci
când Însetatule atingi
cu buza Ta potirul meu de lemn
lumina îngenunche-n ghinda lui
până acolo unde apa tace
și-nfiorată, cu răcoarea ei,
Ți se închină și se roagă.
23 Monday Jun 2014
Posted Uncategorized
inCiobani veniră de la stână
cu floarea gerului în lână.
După ce mielul l’au pus jos
se închinară lui Hristos.
Deasupra îngerii – grădină
din lujeri înflorind lumină,
iar stele s’au oprit în roi
când magii au venit apoi;
vistierii, legate’n brâie,
cu aur, smirnă şi tămâie.
Se aplecau, pân’ la pământ,
spre ieslea cu odorul sfânt.
Si iată Maica’n întristare;
Irod toţi pruncii vrea să-omoare.
Miroase a eucalipt
şi sânge’n drum până’n Egipt.
Si jar şi foc de caravane,
( cum nu se scrie în icoane)
şi după săptămâni de drum –
amiază’n jaragai şi scrum.
Cum ea s’ar vrea să-i fie norul,
şi dor să-i mistuie cuptorul!
Un strop de apă, Doamne, dă-i ,
striga ecou prin pălălăi.
Iar Pruncul întinzând o mână,
tâşni izvorul crud – fântână,
şi’ntr’un picior – un palmier
cu deasa-i umbră pân’ la cer.
Sunt clipe’n acatiste rare
când sunt fântână şi îmi pare
că Dumnezeu, lângă ghizdea,
din mine chipul Lui şi-L bea.