Ciobani veniră de la stână
cu floarea gerului în lână.
După ce mielul l’au pus jos
se închinară lui Hristos.
Deasupra îngerii – grădină
din lujeri înflorind lumină,
iar stele s’au oprit în roi
când magii au venit apoi;
vistierii, legate’n brâie,
cu aur, smirnă şi tămâie.
Se aplecau, pân’ la pământ,
spre ieslea cu odorul sfânt.
Si iată Maica’n întristare;
Irod toţi pruncii vrea să-omoare.
Miroase a eucalipt
şi sânge’n drum până’n Egipt.
Si jar şi foc de caravane,
( cum nu se scrie în icoane)
şi după săptămâni de drum –
amiază’n jaragai şi scrum.
Cum ea s’ar vrea să-i fie norul,
şi dor să-i mistuie cuptorul!
Un strop de apă, Doamne, dă-i ,
striga ecou prin pălălăi.
Iar Pruncul întinzând o mână,
tâşni izvorul crud – fântână,
şi’ntr’un picior – un palmier
cu deasa-i umbră pân’ la cer.
Sunt clipe’n acatiste rare
când sunt fântână şi îmi pare
că Dumnezeu, lângă ghizdea,
din mine chipul Lui şi-L bea.