LETOPISEŢ PE LUT SUMERIAN

Tags

, ,

mesopotamia- leu-om

Letopiseţul tău pe lut, cu ce-ar putea să-nceapă?
Tu,
trestie când luna şi-o adapă,
tu,
duhului pricină
de-a văzduhul,
pe care nici al tău nu-l pricepu,
tu, apelor lumină
curgând alintului ”să nu”,
tu,
stihira nopţii cu luceafărul în prag –
Ninlilul meu atât de drag,
tu,
mai spune-mi pe sub dor
cum veşnicia începu?
Tu,
Ararat
cu fluierele ninse;
trup alb prin albăstrimi
cu inu-n spumă descântat.

Ca pajura tăriei
rotundul undei,
aşa tăcerea ta am încercat s-o scriu,
de-aceea viu
ca leu cu aripile-ntinse
să-ţi zbor sărutul,
însetat, flămândul,
adâncul luciferic
descopciind, dar luminându-l
prin cele şapte porţi de întuneric.

Letopiseţul tău
nestins cu scrisu-n lut…

Tu,
mai spune-mi despre buze,
lumina lor cum începu,
la răsăritul lumii,
din sărut?

Tu,
noapte de pe umăr pân’ la brâu,
văzduhului şi izvodire şi Regină,
împărăteasa spicului de grâu
ce arcuieşte cerul a departe,
mai cântă-mi despre moarte
cum norul tău
mi-a cumpărat pământul
cu aluatul ce-a dospit lumina
şi îi cunoaşte focul şi frământul!

Tu,
îngemănare de lacrimă şi vis
la ridicatul pleoapei,
tu,
salcie!
Oare ca tine voi fi veşnic
de te-oi cânta cu oglindiri
din legănuşul apei?
Tu,
din care umbra se născu
luminii ca să fie căpătâi!
Sărută-mă, Ninlil,
cu focul tău de pe hotarul humii,
tu, luminânda cea dintâi
de la-nceputul lumii!

TĂBLIŢA SCRISULUI NESTINS

Tags

, ,

14668_18512_15- am fost acolo.ro

TĂBLIŢA SCRISULUI NESTINS

– Când salcia,
cu creanga părerilor de rău,
se-apleacă peste Eufrat
şi verdele-i sărută,
vom fi doar noi
şi nimeni să ne vadă…

Pe umăr lasă-ţi capul tău
şi cântă-mi din lăută.

– Văd în adâncul, de mătăsuri greu,
Regina mea, Regină,
ca jarul ce l-ai prinde-n cleşte,
rotundul ochi de peşte
vrând să te bea în locul meu.
Te urmăreşte.
Văd în adâncul, de mătăsuri greu,
vrând să te bea în locul meu
ca pe-o lumină.

– Dar în grădină,
mai către sus,
chiar ramul de-i uscat din ciot,
atâtea răsărituri răpeşte din apus.
N-o fi un tâlc iubirii? Eu socot
cât suntem singuri, nimeni nu ne ştie…
şi chiar de-ar şti,
ce-i rău?
Roua-i tot perlă chiar bârfei de cucută.

Pe umăr lasă-ţi capul tău
şi cântă-mi din lăută.

– Acolo, sus?
Se pleacă frunza sub chimval.
Cum să fim singuri, creanga de migdal,
de te-a văzut vrea să te spună
aşa cum mugurul înfloru-l
din strună.
Migdalul vrea să-mi fure norul
şi-n locul meu să înflorească.
Eu de iubire am fugit
ca o gazelă depărtărilor flămândă,
dar de a ei panteră
nu cred că pot să mă mai apăr.
Tânjesc după osândă,
ne-ngăduitului te vreu.
De nopţii mele te-am aprins luceafăr
mă lasă cu lăuta să ţi-l beu.

Când salcia
cu-alintul părerilor de rău…

…Ninlil nu două braţe,
ci patru strune am
cu aripa departele să-ţi cânt!”

***
La Eufrat
tăbliţa drumului de foc
luminii fu-mpietrit mistuitor,
dar niciodată n-a vorbit, deloc,
că ar fi fost
cumva făptură de pământ
cu scrisul veşniciei pe ulcior.

TĂBLIŢA A ŞAPTEA A SĂRUTULUI

Tags

, ,

15621b279c4ba293d7ec768b428af7e3743f1419422552_w500-nergal si ereshkigal

De n-ai fi tu, iubire…

Ereşkigal, (1)
stăpâna pe umbre şi tânga
Subpământeanului Tărâm,
au unde poarta ei i-ar fi?

Ninlilul meu, Regină
văzduhului ce-ncepe
din adumbrirea florii de salcâm!

Ia-mă de mână,
să te învăţ de veşnicia ta
prin cântec de-ntuneric şi lumină,
cum doar prin strună
îşi agrăieşte începutul.
Cum ar putea să se cunoască
veşnicia,
de n-ar fi fost sărutul?
Cum oare necuprinsul de iubire
tristeţea ei ar spune-o mării,
de n-ar fi valul să o treacă-n
albastrul născător al zării,
acelaşi val
ce soarelui
îi dă porunca de apus?

Cum oare necuprinsul de iubire…

Îţi aminteşti d-Ereşkigal,
trufaşa,
ce fiecărei umbre-i era ham,
hotar de bocet
până-n liman spre altă tânguire?
De ce la fiecare rugăciune-a ta
cu spurcăciunea se făcea codirlă?
Cu îu şi îu şi îu şi îu
fără-de-somnul întindea pe calapod.
În loc de pâine se hrănea cu glod
sorbind în loc de apă din mocirlă.

Cum n-a ştiut sigiliul tău de grâu?
Că taina de iubire
numai prin moarte
se ridică-n pâine!
A vrut ca să te muşte ca un câine,
negrul zăvod, ursuz,
precum dulăii ciobanului Dumuz,
dar a muşcat din pulpa ei
şi din ruşine,
Ereşkigal,
de umbră văduvită, din stirpe de-ntuneric,
muierea cruntului Nergal,
haínă şi în văz şi în auz,
precum dulăii păstorului Dumuz!

De n-ai fi tu, iubire,
văzduhul cum s-ar naşte?
şi cine-ar fi să-i răsucească firul
precum tăria descântând safirul
până-n rărunchi de curcubeu?

Ninlil,
crăiasa cântecului meu,
dă-mi veşnicia ta,
cum nimeni n-a cântat-o să ţi-o cânt
cu suferinţa mea de spin şi ghimpe cui
ce-şi lasă luminânda
cum numai tu mi-o spui
cu focul arsului pământ.

Iubeşte-mă,
că din căuşul palmelor te beu
răcoare de lumină,
Ninlil, Ninlil,
crăiasa cântecului meu
şi a văzduhului lumină
cum pajura coroana-ţi înconjoară!

Dă-mi mâna, să urcăm
de-a Eufratul spre izvor, să te respir,
miresmele migdalului să-ţi fur
când timpul se ascunde-n dor
făcându-i veşniciei loc să treacă
prin ceara care arde fără seară!
Dă-mi mâna!
De la Uruk până la stânile din Ur
şi pân’ la templul
îmbrăţişării mele din Nippur,
numele tău
livadă se întrupă în auz
spre Ararat de fluier nou
ce-l poartă-n brâu luceafărul Dumuz!

Ce-ai face tu cu veşnicia ca podoabă
de nu ţi-ar fi argila mea ecou?
La ce folos
rubinul visurilor pure,
cu soarele în boabă
cerându-i lung strămutul,
de nu ar fi sărutul
lumina să ţi-o fure?

—————————————————
1. Ereşkigal, în mitologia sumeriană, soţia lui Nergal, stăpâna tărâmului subpământean.

NINLIL SEMNA CU SPICUL DE GRÂU

Tags

, ,

antelopecanyon, peter lyk
Foto: Peter Lyk

Ninlil,
cântarea vie-a sufletului meu
şi lumii
luminânda cea dintâi!

Nu poate fi
adevărată nemurire,
de moartea ta
prin moarte nu se suie.
Totu-i zidit pe sâmbur,
dar numai moartea
ştie să-l citească,
aşa cum fără tine,
Regina mea şi a văzduhului,
iubire-n lume nu e.

Ce zeu din tagma ta
ca mine ar putea să te iubească!|?
Tu,
răsărit al meu fără de seară
ce-n templul inimii ţi-l port!
Răspunde-mi despre zeii tăi:
Cum poate fi nemuritor un mort?
Vezi crinul? Este,
că văzduhul iubirii tale
ţi-l creşte respirându-l,
iar frumuseţea lui de zici că-i moarte,
cu firul din sămânţă-l trece peste.
Dar zeul? El doar există.
Nu e născut, ci doar făcut.
Din piatră e cioplit,
chiar dacă-i ametistă,
el nu cunoaşte viul care este
îmbrăţişarea şi sărutul,
aşa cum eu ţi le-nfloresc
cu lutul,
cântare vie-a sufletului meu
şi luminândă!

Stihira vieţii jertfă ţi-o aduc
ştiind cum să-mi îmbrac argila.
Ninlil, Ninlila,
din vinul nemuririi dă-mi să-ţi beu
din taină cu sărutul,
cântare vie sufletului meu,
căci te iubesc
cu-ntreaga-mi viaţă
şi întreaga-mi moarte,
în mai presus de bine şi de rău,
că nici un zeu nu ştie să iubească
precum îndrăgostitu-ţi pământean
când te sărută
cu soarele prin sălcii vâlvătăi
pe-a Eufratului lăută.

Cu noaptea revărsată,
pe umărul lunar, până la brâu,
cântec
ce ţi-l culege din livadă stupul,
tu ştii că-n pântec
înaltul bob de grâu
îşi toarce ca un flutur
din hieroglifă trupul?
De apa tainei zeii
n-au cunoscut nimic.

Iubirea,
peste moarte,
cu riscul de-a fi viu,
doar numai eu o ştiu
şi gura mea flămândă
peceţii tale pentru spic.

Sărută-mă,
aşa cum veşnicia prin sărut
izvorul flăcării cunoaşte
înveşnicindu-se flămândă
de arderea de tot, pe lut.
Sărută-mă, Ninlil,
şi bea-mă cum te beu,
stihiră-a sufletului meu,
cum începutului de lumi
i-ai fost întâia luminândă.

LUMINÂNDĂ SUMERIANĂ

Tags

,

8a-Atlantida

LUMINÂNDĂ SUMERIANĂ

Ninlil,
regina primului văzduh
şi-a aerului doamnă,
de ce-mi vorbeşti de veşnicie,
tu care-o porţi,
dar nu-i ştii ţesătura?

Precum nemărginirea mării,
oare nu ştii
că veşnicia şi nimicul,
sub zodia ursitei – gemănării
ar fi să-i fie,
de nu ţi-aş bea cu ochii şi cu gura
întregul Eufrat pân’ la izvor?

Tu ştii că veşnicia şi nimicul
nu muntele bazaltului ascund,
ci duhul lui
şi borangicul
cu firul răsucit a dor,
cum numai cu lăuta zicu-l.

Tot ce-s pământ,
ţărânelor părutul,
dezleagă-l cu subţirele descânt,
înveşnicindu-l
cu focul şi sărutul.

Când te dezbraci, Regină,
de tot ce te înnoaptă,
şi rămâi
întru frumseţea văzduhului dintâi,
trup de lăută şi lumină,
cum poţi sălbaticul ghepard
să-l porţi, zâmbind,
legat numai cu-o şoaptă?

Mai spune-mi:
”Dragul meu drag,
spre tine vin, ca unda
ce-şi tremură lumina…
De veşnicia mea, lăsată lângă prag,
când mă descalţ,
numai prin tine
spre ceea ce am fost
mă-nalţ!”

Ninlil, tot lutul meu ascultă-l
cum încă arde
sub chipul tău înveşnicit în smalţ.

Ghiocul cântă-n perlă
ce marea n-a putut
cu prinsul să-şi cuprindă
necuprinsul.
Cum să-nţeleagă valul?
Suspinul nu se vinde,
că fructul de tristeţe-al suferinţei,
spre-a străluci în diamant,
mai scump e ca viaţa,
deşi-i aşa plăpândă.
Numai prin moarte scoica
dă perlei dimineaţa
şi veşniciei tale-o luminândă.

Dă-mi vinul roş!
Cu buzele tale dă-mi roşul din vin.
Fă-te ulcior,
crudului psalm al lutului!
Eonului,
minunii, întruchipare străină.
Dă-mi roşul, mai vin decât vinul,
ca buzele tale
sărutului,
când tot Sumerul luminu-l!

JERTFA POETULUI SANHERIB

Tags

, ,

Nature Photography

JERTFA POETULUI SANHERIB

”Sorbind ne-ngăduitul amar gust de lumină,
cu spin de cui mi-e scrisul pe lut, la Eufrat.
Dacă-ți respir văzduhul, cât îți mai ești regină?
Ca-n gemă, duh și chipul cu stih ți le-am săpat.

Ninlil, șoptiri de trestii cucutelor din strună…
Cum doare-n verde cerul pe iazul meu de scrib!
Și totuși sunt ca stupul ce-ntregul rai ți-adună.
Mai drag ca veșnicia, au nu ți-e Sanherib?

Dă-mi mâna să-ți fiu templu, cum n-a avut Sumerul,
În diamant fântâna am limpezit, să-ți scot
adâncul psalm de jertfă, că azi ți-s palmierul
ce-mbrățișând apusu-i e ardere de tot.”

Dar unde sunt Regina şi focul din lăută?
La Eufrat, prin umbre cei doi se mai sărută…

SANHERIB DIN LĂUTĂ-I CÂNTA

Tags

,

marcchagall-lovers

Foto: Marc Chagall. Lovers

Pre numele lui, Sanherib
lăuta-și grăia spre Regină:

”La noapte
o să-nflorească mărul,
timp alb care doare,
că tu ești Regină,
iar eu doar un scrib.
Te scriu pe tăbliță cu spinul,
dar inimii tale-s
lăuta ce curge lumină.
Au numele meu nu înseamnă
”grădinar” și ”grădină”
și ochilor tăi
început de april?

Ninlil,
tot cântecul e-al nostru, Ninlil!

La noapte
când despleti-vei părul,
cum s-ar putea
să nu-nflorească mărul?
Pe nume mic
nu m-ai chemat
cântându-mă spre muguri?
Sub frunza străvezie
ca fumul de porfiră-n borangic,
ca pâcla de vison,
nu-ți tresălta spre vinul roș
cântarea-ngemănată
în alb amețitor de struguri?

La noapte
cum s-ar putea să nu-nflorească mărul,
când tu pe nume mic de tril ai învățat
cum să mă chemi din muguri?
Au nu tresaltă vinul roș
din basmul alb de struguri?

Cum aș putea cuvântul să-l desferic?
Nu înțeleg cum a putut lumina
să rodească
vârtejul răpitor
de flăcări și-ntuneric
ascuns în alb de struguri,
când tu pe nume mic, de tril,
știi să mă chemi din muguri,
Regină-a cerului, Ninlil!

Și voi veni la noapte să-nfloresc
întregu-ţi trup, în plâns de alăută,
așa cum lutul
spre alt izvod se urcă a ulcior
știind sărutul tainelor tamuze,
cum vinul e făcut
să-și oglindească firea lui pe buze
spre-a fi sorbit
de lutul cântecului ars
ca soarele în propriul lui apus.

Ninlil,
e-adevărat că numai tu cunoști
izvorul pur,
așa cum l-ai văzut
la începutul lumii,
când ochii tăi rostind lumină
i-au dat urzirea cea dintâi,
dar iarăși,
o fi la fel în adevăr
că eu la noapte,
în livada din Nippur
voi fi-nflorirea ta de măr
și-a veacului ce va să vină.

Nu va fi stea să nu ne cânte,
că noaptea lor
va fi ca despletirea ta de păr,
când setea de-nceput,
de spații și de timp,
a licărit în stea dintr-un sărut
ce-a ars în lut
întregul basm de trandafir
scris numai cu un ghimp.

Voi fi și rege,
despletindu-ți părul,
dar și luminii tale scrib…
Ninlil,
la noapte-ai să-nflorești ca mărul;
prin duhul de lăută
va curge Eufratul
cu numele-ţi cântat de Sanherib.

TEMPLUL DIN NIPPUR

Tags

,

5j-unknown-goddess-Ninhursag-Inanna-Babylonian-Cylinder3

Tăblița aceasta de lut
e aproape întreagă
despre îndrăgostitul din Nippur
când pe Regina stihurilor lui
a început s-o culeagă
cu scris de chimval și suspinul
de cui,
cântându-i așa,
către primul sărut:

”Lasă-mă numelui tău
templu să-i fiu,
mai slăvit decât cel din Nippur,
împărăteasă a cerului pur,
cum nici soarele nu îndrăznește,
în grai pământean ,
să te cheme, să-ți spună –
Ninlil!

Cântărilor de ape
și celor din strună
au nu spicul de grâu
l-ai ales să le fie sigil?
Ca argilele mele
te cântă pământul,
flacără verde cu torsul spre rod.

Ca Eufratul
te simt prin mine năvod,
tu,
care porți pe umărul alb,
dezbrăcat din copci de rubin,
frumsețea Araratului
când soarele
curge-n ulciorul cu suflet de vin.

Ninlil,
stăpână a duhului
și a văzduhului
ce-și naște eonul
din propriul lui hău,
pe unde genunile
de izvodul înalt se ating,
lasă-mă trupului tău
cerul
cu buzele mele să-l ning.
Tu, aerul meu ce-l respir
din mireasma fiecărui stih,
lasă-mă numelui tău
templu să-i fiu,
mai slăvit decât cel din Nippur,
căci numai o dată eternul
e-oprit în prag de trandafir,
când începuturile lui
dintr-un singur sărut
unul pe altul se fur.
Spune-mi și tu,
nu e așa, Ninlil?
Regina mea,
cum râde cerul prin ochii tăi de copil!

Să mergem prin codrii
ce-au născut palmieri și smochini…
Am învățat lumina s-o cânt,
pe trupul tău pelinu-i s-alint.
Ca soarele
prin cetini de vânt
am să ard în cățui
tot ce-s liman de pământ.

Mă auzi
cum pe sub dor te strig:
Ninlil, Ninlil…
Regină
cu râs și cu ochi de copil!

Lumina
nu poate fi
mai mult decât lumina
și brațele mele
oare n-or fi de-ajuns
a-mprumut de grădină?
Livadă dintre ape,
au nu ești tu zidire de lumină?
Chip cântecului meu,
și trestiilor mele
iarăși cântec,
fără de seară, fără de târziu!

Lasă-mă trupului tău
templu să-i fiu
mai slăvit decat cel din Nippur
și făr’ de-asemănare-n tot Sumerul.

Ninlil, Ninlil,
Regină
cu râs și cu ochi de copil!
Brațelor mele,
care-au fost de pământ,
de păcat,
dă-le vinul tău din lumină,
Regină,
cum Eufratului eternul i-ai dat,
că numai brațele mele
meșteșugul luminii-au furat
însetând,
să te bea cu tot cerul.

De spui că veșnicia s-a născut
la Eufrat,
eu știu întreagă să ți-o beau,
până la ultimul strop;
sărut după sărut,
tot trupul alb, tot cerul!

Că numai brațele mele
vor fi singurul templu al tău,
cum nu s-a văzut în cetatea Nippur,
atâta timp cât veacul
peste veac, o să-și care Sumerul!”

POPAS LA STELA A PATRA

Tags

, ,

zeita-nammu

POPAS LA STELA A PATRA

La stela a patra,
îndrăgostitul de la Eufrat
încă mai cântă din liră
şi stihul
împurpură piatra,
până-n străfundul duhului,
începătură slovei
cu roșul scris din primul lui april:

”Cuvine-s-ar
cu rodul din tâmpine,
adumbrirea inimii
să te-ntâmpine,
stăpâna mea și a văzduhului.
Regină
Ninlil
suntem atât de singuri!
Au fi-va-ngăduire
sărutul tău să-l sorb
din flacără pelină?

Mustită-i firea vinului
de fiara Tigrului, în ochi.
Dă-mi spuma de lumină
să i-o beu.
Că setea-i sieși sete,
o știu și nu mă tem,
tu, prea frumosul meu blestem,
damnat în timp
să te iubesc mereu,
întruchipare a tristeților
din stihul meu!

În ochii tăi de ciută
văd dorurile noastre
până-n izvodul lor
cum se sărută.

Tu treci cântând prin mine,
țărână călătoare,
precum un nor
pe ispitirea lui din hău,
dar eu veșmântul
din perlă voi să-ți țes
şi diamant să torc în fir subțire.

Nu din iubire
văzduhul poartă-n temelii
numele tău și-al meu
cât fost-am soare?
Pe lespezi scrib și-n humă cântăreț.
Tu, rai cuvântător de frumuseți!

Lasă-ți lectica-n umbră.
Sunt alte ceruri ce-ai putea să-mi spui.
Când trandafirul
cade în vreme spre iubit
e scrisul lui de-a ghimpele
și chiar cu floare
cuiul te doare
până la spinul lui de cui.

Tu nu auzi noptândelor izvorul
ca niciodată din veninul humii?
Vino în brațe să-ți rostesc
lumina-ntreagă
dintru începutul lumii!”

***

…și amândoi,
sărut după sărut,
purcesu-au până la stela-a patra,
dar ea fiind regină
a trebuit să meargă mai departe,
dar i-a lăsat alăturea de liră
și puntea cum se trece peste moarte.

Îndrăgostitul,
din cântec curat,
pe Ninlil
cu-ntreaga-i lumină-a furat.
A furat-o din cer,
și din lut
de ulcior.

Glasul lor
până în noaptea din azi
se aude chiar peste Eufrat.

Pe stela a patra.

Acolo-a-nflorit veșnicia-n sărut
așa cum toate stelele tac,
iar piatra
cu spinul a scris
taina nescrisă în veac
și pe jar s-a sculptat.
Pe stela a patra.

CÂNTEC PENTRU LUNA MEA

Tags

,

4493601

Apele și cu păunii
mi-adormeau pe hoața lunii:
”Dormi, trag clopotul de rază
vis din mugur s-ai de pază.
Dormi, ca steaua în smaraldă
când în umbra ei se scaldă.
Dormi, ca răsuflatul ierbii
când îl beau cu ochii cerbii…

Obosit e nucul, credu-l,
tot cercând să-adoarmă iedul.
Macu-nfofolit în rochii
și-a-nchis sufletul și ochii.
Somn din stea izvorul beu-l
să-și adape curcubeul.

Unde-o fi ultimul tril?
După vis, tiptil, tiptil,
somn ușor, pe ape line,
către ea acuma trecu-l:
Nani, vis de mărgărit…”

– ”S-o crezi tu c-am adormit,
zise hoața. Stinge becul
și-aide fuga lângă mine!”