Foto: Peter Lyk
Ninlil,
cântarea vie-a sufletului meu
şi lumii
luminânda cea dintâi!
Nu poate fi
adevărată nemurire,
de moartea ta
prin moarte nu se suie.
Totu-i zidit pe sâmbur,
dar numai moartea
ştie să-l citească,
aşa cum fără tine,
Regina mea şi a văzduhului,
iubire-n lume nu e.
Ce zeu din tagma ta
ca mine ar putea să te iubească!|?
Tu,
răsărit al meu fără de seară
ce-n templul inimii ţi-l port!
Răspunde-mi despre zeii tăi:
Cum poate fi nemuritor un mort?
Vezi crinul? Este,
că văzduhul iubirii tale
ţi-l creşte respirându-l,
iar frumuseţea lui de zici că-i moarte,
cu firul din sămânţă-l trece peste.
Dar zeul? El doar există.
Nu e născut, ci doar făcut.
Din piatră e cioplit,
chiar dacă-i ametistă,
el nu cunoaşte viul care este
îmbrăţişarea şi sărutul,
aşa cum eu ţi le-nfloresc
cu lutul,
cântare vie-a sufletului meu
şi luminândă!
Stihira vieţii jertfă ţi-o aduc
ştiind cum să-mi îmbrac argila.
Ninlil, Ninlila,
din vinul nemuririi dă-mi să-ţi beu
din taină cu sărutul,
cântare vie sufletului meu,
căci te iubesc
cu-ntreaga-mi viaţă
şi întreaga-mi moarte,
în mai presus de bine şi de rău,
că nici un zeu nu ştie să iubească
precum îndrăgostitu-ţi pământean
când te sărută
cu soarele prin sălcii vâlvătăi
pe-a Eufratului lăută.
Cu noaptea revărsată,
pe umărul lunar, până la brâu,
cântec
ce ţi-l culege din livadă stupul,
tu ştii că-n pântec
înaltul bob de grâu
îşi toarce ca un flutur
din hieroglifă trupul?
De apa tainei zeii
n-au cunoscut nimic.
Iubirea,
peste moarte,
cu riscul de-a fi viu,
doar numai eu o ştiu
şi gura mea flămândă
peceţii tale pentru spic.
Sărută-mă,
aşa cum veşnicia prin sărut
izvorul flăcării cunoaşte
înveşnicindu-se flămândă
de arderea de tot, pe lut.
Sărută-mă, Ninlil,
şi bea-mă cum te beu,
stihiră-a sufletului meu,
cum începutului de lumi
i-ai fost întâia luminândă.
dumitruichim 