Foto: Marc Chagall. Lovers

Pre numele lui, Sanherib
lăuta-și grăia spre Regină:

”La noapte
o să-nflorească mărul,
timp alb care doare,
că tu ești Regină,
iar eu doar un scrib.
Te scriu pe tăbliță cu spinul,
dar inimii tale-s
lăuta ce curge lumină.
Au numele meu nu înseamnă
”grădinar” și ”grădină”
și ochilor tăi
început de april?

Ninlil,
tot cântecul e-al nostru, Ninlil!

La noapte
când despleti-vei părul,
cum s-ar putea
să nu-nflorească mărul?
Pe nume mic
nu m-ai chemat
cântându-mă spre muguri?
Sub frunza străvezie
ca fumul de porfiră-n borangic,
ca pâcla de vison,
nu-ți tresălta spre vinul roș
cântarea-ngemănată
în alb amețitor de struguri?

La noapte
cum s-ar putea să nu-nflorească mărul,
când tu pe nume mic de tril ai învățat
cum să mă chemi din muguri?
Au nu tresaltă vinul roș
din basmul alb de struguri?

Cum aș putea cuvântul să-l desferic?
Nu înțeleg cum a putut lumina
să rodească
vârtejul răpitor
de flăcări și-ntuneric
ascuns în alb de struguri,
când tu pe nume mic, de tril,
știi să mă chemi din muguri,
Regină-a cerului, Ninlil!

Și voi veni la noapte să-nfloresc
întregu-ţi trup, în plâns de alăută,
așa cum lutul
spre alt izvod se urcă a ulcior
știind sărutul tainelor tamuze,
cum vinul e făcut
să-și oglindească firea lui pe buze
spre-a fi sorbit
de lutul cântecului ars
ca soarele în propriul lui apus.

Ninlil,
e-adevărat că numai tu cunoști
izvorul pur,
așa cum l-ai văzut
la începutul lumii,
când ochii tăi rostind lumină
i-au dat urzirea cea dintâi,
dar iarăși,
o fi la fel în adevăr
că eu la noapte,
în livada din Nippur
voi fi-nflorirea ta de măr
și-a veacului ce va să vină.

Nu va fi stea să nu ne cânte,
că noaptea lor
va fi ca despletirea ta de păr,
când setea de-nceput,
de spații și de timp,
a licărit în stea dintr-un sărut
ce-a ars în lut
întregul basm de trandafir
scris numai cu un ghimp.

Voi fi și rege,
despletindu-ți părul,
dar și luminii tale scrib…
Ninlil,
la noapte-ai să-nflorești ca mărul;
prin duhul de lăută
va curge Eufratul
cu numele-ţi cântat de Sanherib.