LA MIEZUL NOPȚII LUMINA VĂZUI
14 august 1944

Poate că la capătul rugii,
pe unde se-nnastură
izvodul stelelor,
s-ar cuveni ochiului
să vadă,
urechii să audă,
degetul
de rănile Lui să se frigă.
Ale căror lumini,
oare drugii,
numai pe inimă
Îi joacă de-a umbra,
de-a v-ați ascunsul
zăbrelelor?

”Unde ești?” Cină mă strigă?
Sunt văzătorul luminii
ce n-a gustat din stea
umbră de drug și zăbrea.

Dar care lumină
(nici moarte de-o fi, să n-o spui!)
poate să fie
atât de haină,
o viață întreagă s-o simți
ca prin palmă un cui?

La tigva-mi seacă
nu cer bănuțul milei,
nici șarpelui
din străchinuța-i cu lapte,
dar eu am văzut
lumina zilei
la miezul de noapte.
Era al focului,
cel atât de aproape-n departe.

Treci sfidător peste moarte,
dincolo de capătul rugii!
Nu-ntoarce capu-napoi către ea!
Ce moarte-o viață-ar putea să-ți mai dea
în schimb pentru viață?
Miezul de noapte-n grăunțul de foc…
E tot ce-i al meu,
dar nu mi-i!
Port umbra fără de stea,
ca buzele fără sărut,
că și-astăzi mă doare lumina
ce am văzut.
Ce-o fi văzut din începuturi de lumi?
Nespusul lor ca drugii,
prin inima mea,
vărgați ca hainele-mbrăcate
de toți pușcăriașii lumii.

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
14 august, 2015