
De câte ori nu ne spunea bunica:
”Să nu v-atingeți de cireșile morții,
din cimitirul pădurii de pe deal,
că toți care-au mâncat din ele
pe rând, pe rând au murit…”
”Bunica săraca,
în gândul nostru ziceam,
cum pot să știe bătrânii
mai mult decât noi despre moarte?!”
Erau pe-atunci
acele praznice grozave
cu sarmale,
găină friptă,tăiței cu lapte,
grâu fiert cu scorțișoară
înmiresmat cu nucă și bomboane
și străchini înflorate,
sfielnice linguri din cântec de lemn
și ulcica
având la urechile toartei în loc de cercei,
exact –
cireșele negre-ale morții…!
Desculți – vrăbiuțe prin colb,
cu îngeri rătăciți printre noi,
îmi amintesc
pe tușa Măriuca fugind după noi,
cu furca de tors și țipând:
”Ghiavolii, ghiavolii,
hoții fură cireșele morții…”
Și noi râdeam,
izgoniți din grădina de sus,
cu hohote pân’ la urechi…
Seara bunica pe rând ne certa
că iar dădusem năvală
peste cireșul morții,
dar noi tăceam,
gândul obraznic pritocind:
”Ce știu bătrânii despre moarte?!
Ei n-au gustat
niciodată
cireșele negre, amare
și-atât de dulci și frumoase
ca pozele din carte.”
Ce știu bătrânii despre moarte
când mie încă mi-e dor
de cireșele ei?