Știu,
trandafirule,
frumusețea ucide
ca să te facă viu.
S-ar zice
că numai pentru ochi
i-ar fi cuminecarea,
ce-i foc
răscumpărării să te soarbă,
cum începutu-și
din apusul ei
bea marea.
Dar inima mi-e oarbă
de iubire,
ca ochiul care soarele înfruntă.
Tu, sufletului flacără și Mire,
du-mă-n cămara Ta împodobită
izvodului de nuntă!
Miezul de noapte, fără lună,
pe care cu fecioare Ți-l înferic,
nu-i sâmbur de-ntuneric
ce fiul ochiului ar încerca să-l știe,
al nevăzutelor văzut,
ci este punctul din făclie,
miezul de noapte al privirii
ce toate-ale luminii le adună
într-un sărut,
jertfelnic mai înalt decât sunt munții,
al spinilor ce au rodit
pe lemnul nunții…
