Am spus trecătorilor
că mâinile mele
își schimbă culorile.
Uneori sunt verzi,
ca tristețile lacului cu nufăr.
Alteori
ca tristețea alunelor
ducând prea mult amurg.

Cine-ar putea să-nțeleagă
un copac atât de ciudat?!
Dar eu,
cu crengile mele Te văd,
ca orbii cu mâinile,
ca liliacul prin sunetul Tău.

Singurul meu prieten,
de la capătul maidanului,
este câinele nimănui.

Ce-ar face trecătorii
dacă și-ar pierde
meseria lor de a trece?
Ei atâta știu:
a trece-trecere, semafor tranzitiv,
dar câinele meu maidanez
știe să iubească: a iubi – Iubire!

Îl mângâi cu tristețile mele,
uneori verzi,
ca ale lacului cu nufăr,
alteori,
ca ale alunelor
căzute sub prea mulți îngeri.
Suflu peste rănile lui
să nu-l mai doară oamenii.
Se gudură,
până-și adoarme ”Tatăl nostru…”
în brațele mele
împrumutate a suflet.
Apoi,
cât o dimineață,
deschide ochii lui, mari și triști,
precum ai lui Iisus,
și împreună, toți trei ne rugăm,
la Dumnezeul nimănui
de la capătul maidanului meu…