Olarule,
numai tu știi
cum umbra,
prielnicei semințe
îi trece pe pod,
dar de ce nu ne-o spui?

Palma străbătută de cui
ți-e încă murdară de glod
din primarul frământ.
Mai mult chiar,
de duhul cel sfânt
al dorului jarnic.

Cum poți să rămâi
atât de darnic –
toamnă stăpână-n livezi,
când vezi
cum umbra
ne-nsailă cu acul
tristețea luminii de-a fi?
Mereu paralel
cu frământarea dintâi
a dorului jarnic.

În limba pământului tău,
oare cum se zice
iubire?

Degetele tale,
cu vârf de burice,
firea-nefirii ating –
necântecele ei care ning
pe coapse de oale,
pe sprânceana muierii
ce-o scrii cu negrul lăstun,
în unduire,
pe ulcioare, pe cana de vin,
sau feciorelnic,
în genele ce-și amintesc
cum merii
înfloresc,
sub degetele încă visând
ne-ngăduitul părelnic.

Tu știi că mâinile tale
văd? Ca liliacul.
Umbra, cu firul,
ne-nsailă cu acul,
precum colțul
aprilin al grădinii,
cu semnul de vinere
și-al Duhului Sfânt.
De ce nu ne-o spui?

Ca și El,
scrii despre om cu pământ
și despre umbra lui,
tăcând molcom și lin
tristețile luminii
nevindecate în rana de cui,
precum trandafirul
jumătate rămâne tot spin.