Nu judecați ramul
când frunzele-și îngână-n despletire,
pe umeri de ape,
descântec ce se-ntoarce în descânt.
Cuvânt când arunci, fii atent,
din tâlcul ascuns te condamnă.

Dacă o singură dată
nu ai fost copac
cum ai putea să vorbești de iubire?
A iubi
începe cu verbul de toamnă
când te destramă
din frunză tot ce fost-ai pământ,
plătind cu-nchipuiri din aur
podul ce-l treci,
din tine dându-i vamă.

Dacă o singură dată
nu ai fost copac
cum ai putea să vorbești de iubire?
Lăsați-i copacului
dreptul de mire.
La ora de nour aleasă,
după cântecul stins în vocale
i se vor umple toate brațele goale
cu cea mai frumoasă-nflorire –
cântecul alb de mireasă.

Odată
a fost ca niciodată
doar pentru cei din poveste,
dar pentru noi, nimeni nu știe,
odată s-a întâmplat ca să fie
cu adevărat numai odată.

In fiecare an luna
sărutul nostru odată ni-l fura pentru meri
să-i învețe-nflorirea
albului sfânt fără umbră de ieri.

Ultima oară
vorbind de o lumină
ce-o toarce lutul prelung din ocarină
mi-a spus să nu mă supăr,
dar și al nostru-odată
a fost ca niciodată…
Și a plecat cu el.

Prin proverb
se-auzi trecând un cerb:
”Cu o floare
nu se face primăvară,
chiar răsfățului de soare
calendarul de și-l zburdă.”

A răspuns,
dar nu în grabă,
ghiocelul:
”Vezi,
pentru sfârșitul orei,
fie baba cât de babă
și de surdă cât de surdă,
e de-ajuns numai o dată
ca să sune clopoțelul!”

Și eu aș fi vrut să fiu născut
după legea fiecărui copac
ales de-ndrăgostiți
cu numele din primul sărut.

Și eu aș fi vrut să fiu născut
ca dorul de fluier întrupat,
dar notarul din sat,
Costachi Dî Gribăniță,
un om cât un sac de posac
m-a însemnat în catastif
și din plumb și din peniță
că singur m-am născut,
că moașa a țicnit,
mama a murit,
iar tata
s-a pilit în asemenea hal,
că din cauza lui a-nceput
cel de al doilea război mondial.

Puteam să nasc eu pe altul,
dar din neiertată eroare,
neavând nimic mai bun a ispravă
m-am născut pe mine însumi,
nespovedit,
neîmpărtășit,
urât ca o babă
și fără de lumânare.

Oare de ce gramatica voastră
pentru mine-i cu sensul parșiv,
eu să mă nasc, eu să mă mor,
fără bilet, pe blat reflexiv?

E ceva mai mult decât dorul,
un neastâmpăr ca luciul pe coasă,
cum o să fie țara de acasă
care
dinaintea nașterii mele mă cheamă?

Ca la orice aeroport
or să mă pună să declar
ce-aduc în valiza ce-o port.
O să fie clar,
ce frumusețe de sfadă între ei:
– Ce sunt astea? Ne minte?!
– C’mon! Niște biete cuvinte,
scule fără valoare.
Individul, de lângă parafă,
obișnuia dintr-o dușcă să soarbă
chiar și o lună plină,
plină ochi băuturilor rare,
și la plecare
punea cuvintele să-i cânte
când jefuia dintr-o garafă,
cu un sărut luminii,
porfira visului și vinul.
Numai pădurea nebună
credea despre el că-i poet!
Nu vezi, că și haina-i miroasă
ca bradul, ca pinul
și e croită exact după moda lui Iosif,
dulgherul ce lucra în Nazaret.

Orice îmi spui
mi-așa de drag ca să aud!
Orice.
Și asta nu-nțeleg:
Oare de ce
albastrul vocii tale
este atât de crud?

Ieri
îmi vorbeai de trigonometrie.
Te ascultam, răpit
ca de-o poveste,
asemuindu-te prințesei din codrul nibelung.
Priveam la părul negru
unduind pe albul umăr
nopții ecoul mătăsos, prelung .
Cum poate despleti un cântec
firea vrăjitelor izvoare?…

”… și ce gândești de rezolvare?”

Unde eram, spre care rost,
că tresărind te-am întrebat:
” Hai spune, spune,spune
până la urmă cum a fost?”
Iar tu te-ai înroșit la față,
când ochii mă trădară
spunând ceva aparte –
umbra inelului nespus…
M-ai luat de mână și ne-am dus
pân-ai trecut puțin și peste moarte…

Nu știu de ce
mi-atât de drag s-ascult
albastrul vocii tale de demult,
când își topește toamna
seninul în albastrul fără moarte
și basmul îl întoarce înapoi
până la frunza ce căzuse între noi-
mereu aceiași, dar cu semn de carte.
am fost și noi poveste, dar pân la semn de carte.