De când te-au văzut
puișorii de bujor
au început să vorbească.
E-adevărat,
nu ca în piață,
ci cu totul altfel,
într-o mireasmă
pe care nimeni n-o știe,
decât poate îngerul Gabriel,
dar cât de bine
i-a-nvățat mama lor,
fără nici un pic de accent,
să pronunțe-n perfectul de alb:
Bucură-te, Marie!

Pe unul îl duceau astăzi
în afara cetății
și toți plângeau
în urma dricului.

Grâul s-a-nălțat
spre urechea Copilului
șoptind către Dânsul:
”Spune-mi și mie
cât de nătâng li-e vaiul și plânsul!
N-au auzit de aritmetica
spicului?
Unu minus unu,
nu este zero cum socoata greșesc,
rezultatul spunând că-i nimic.
Nimic este zero, orfanul de număr.
Unu e-ntregime unul,
dar mai ales când îl scobor din spic.
Scădere la voi? Spre ce vă e plânsul?
Când unu cu taina adunu-l
‘nainte de zero îl spun.
Scăzutul altfel se învață
cum Tatăl mi-l scrise în spic,
că Unul se-ntoarce în unu,
iar unu n-a fost niciodată-n nimic,
de-aceea lui zero sub nas se răsfață.
Când vei fi mare
(nu uita scălâmbul din carte)
îndreaptă-le năravul de-a tot gusta din moarte!

Nu știam că melcul
o fi-nvățat la vreo școală
să fie croitor.

Trandafirul,
de la colțul de pridvor,
începuse de ieri
să se scuture
petală cu petală.

Am auzit niște albine,
în ospeție florilor
acasă,
de-o veste cum că îngerii,
albi ca din neamul norilor,
s-ar fi vorbit să te aleagă,
exact pe tine,
chiar peste heruvimi
împărăteasă.
Și le-am grăit bujorilor
cu care mă-nțeleg
fiind de-aceeași teamă
că tu
n-ai să accepți pentru nimic,
unui Copil atât de mic
ca ei să-i fure
pe singura lui mamă.

”Azi l-am surprins pe Iosif
cum moțăia la amiază,
printre scule la un capăt de rază.
Pleoapă peste pleoapă.
Ca dintr-un somn urât a tresărit
când întrebai:
De ce chiar florile îmbătrânind uscării
atât de rău trifoiul lor înțeapă –
mătasa de otavă cum de se face cui?
La miel eu mă gândeam.
Poate că paiele-l înspină,
că uneori atât de trist l-aud
când doarme cum suspină
prin somn
de parcă toate visele îl dor.
I-am spus lui Iosif c-o să merg cu tine
acolo pe-unde depărtările cobor
să mă ajuți să prind un pui de nor.
– Și ce-ai vrea ca să faci cu el?
– Palat de spumă pentru miel.”

… și Maica-nțelesese
dece Bătrânul tresărise printre dălți și tesle.
Oare Copilul încă-și amintește
de primul somn ce-L chinui în iesle?
Ce o fi vrând să spună cifrata întrebare:
De ce când floarea se usucă
atât de crud te-nțeapă?
Nici ea n-avea răspuns la profeția
ce din durerea mării te adapă.
Sau poate – da.
Ce sfântă-mbrățișare!
Îl sărută pe frunte, rotundul spus cu dor:
”Las’ c-o să mergem la cules de nori,
stâlpul de foc
când v-a-nflori în flacăra de nori.”

”…dar Eu nu dorm,
cum ție ți se pare,
când mă-nvelești
cu adierea inului tăcut,
crezând că genele
sub floarea de sărut
ca pe-o lalea Mi le-ai închis.
Urechea nu se duce la culcare,
că nici nu știu pe unde s-ar ascunde.
Oh, cât de curioasă te pândește!
Ca puiul vulpii din culcuș
poftindu-i lunii
penele.

…și mi se pare, însă nu e vis.

Tu cântecu-Mi de leagăn
continui mai departe,
de parcă în lumina lui te rogi,
când singură cu aluatul
începi năstrușnic să te joci.
De ce de jocul Pâinii
atât de-ascuns de Mine te ferești?
Mă-nnegură mirarea părerilor de rău
de parcă el ar fi
primul născut al tău:
Îl prinzi și te ascunzi din nou,
te caută și te găsește-n râs,
îl gâdili sub bărbie;
Îi dai din tot ce se cuvine mie,
când îl ridici
cu ” ‘tâta mare!” până la tavan.
Apoi începi să-i cânți
din ceea ce fusese doar al meu.
Cum să nu-ți spun? Mă doare,
de parcă din livada Mea,
pe la apus de soare,
iubirea dată-n pârg
Mi s-a furat.

Jocul acesta de lumini și aluat
nu cumva oare Dumnezeu,
odată, la izvor de vremi,
de-a pâinea și de-a omul
cântând l-a frământat?
De ce de-nvățul Lui nu vrei să-mi spui
când pe ascuns
te joci de-a prinsul cu lumina Lui?
Tu nu știi oare cât ași vrea
visului meu să nu-i mai dai ocol?
Cum te-ai simți trezindu-te din somn
să-ți râdă-n nas cuptorul că e gol?”