Împăratul oglinzilor
îi aștepta sub coroana pomului
din grădiște.
Fredona cu frunza și apusul
gângurind pe harpe.
Ca la circ, ca la bâlci,
să-și arate mărfuri și mărgele
și-a încărcat unduirea de șarpe,
oglindă lângă oglindă,
de la cap și până la coadă.
Pe fiecare solz câte una.
Ce dulce-n blestem străluceau
ispitele apei și luna!

Le-a zis împăratul:
” N-o să muriți defel
cum v-a mințit
cu vorbă de frică pălindă,
ci o să fiți ca și El
de veți gusta din oglindă.”
Împăratul oglinzilor
în hipnoza sârgului
semnă cu ei sub luciul cunoașterii
zapisul târgului.
Dintr’o dată
totul atins sau privit
se transforma în luciri de oglindă.
Și soarele
și pietrele
și copacii…
Privi în spate,
dar iubita lui
demult alunecase în timpul de oglindă.
Cu groază a strigat
și țipătul îi îngheță în față.
Numai el pretutindeni,
singur și al nimănui.
Toate lucrurile
aveau chipul amar
al singurătăților lui.
Cine oare peste timp îl chema:
”Unde ești, unde ești?”
Încerca să răspundă, dar era amuțit.
În locul lui de pe cruce
glasul înfricoșat tremura:
”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu
de ce m-ai părăsit?”