Orice îmi spui
mi-așa de drag ca să aud!
Orice.
Și asta nu-nțeleg:
Oare de ce
albastrul vocii tale
este atât de crud?

Ieri
îmi vorbeai de trigonometrie.
Te ascultam, răpit
ca de-o poveste,
asemuindu-te prințesei din codrul nibelung.
Priveam la părul negru
unduind pe albul umăr
nopții ecoul mătăsos, prelung .
Cum poate despleti un cântec
firea vrăjitelor izvoare?…

”… și ce gândești de rezolvare?”

Unde eram, spre care rost,
că tresărind te-am întrebat:
” Hai spune, spune,spune
până la urmă cum a fost?”
Iar tu te-ai înroșit la față,
când ochii mă trădară
spunând ceva aparte –
umbra inelului nespus…
M-ai luat de mână și ne-am dus
pân-ai trecut puțin și peste moarte…

Nu știu de ce
mi-atât de drag s-ascult
albastrul vocii tale de demult,
când își topește toamna
seninul în albastrul fără moarte
și basmul îl întoarce înapoi
până la frunza ce căzuse între noi-
mereu aceiași, dar cu semn de carte.
am fost și noi poveste, dar pân la semn de carte.