Chiar orb, toiagul vede prin ciocănindu-mi drumul,
Că-i flacăra, nu pașii nenumărați, ce mor. Se
Cunoaște cum se zbate, nu zloata naște scrumul.
La ușa Ta, de-o viață, tot scriu iubirea-n Morse.

Precum un cedru-asemeni, închipuiesc rășină,
Dintr-un străpuns sub aripi, cădesc cu nard sublimul,
N-aduc nici boi, nici capre; jertfesc lumina lină,
Din zeci de ochi, să soarbă mireasmă, serafimul.

Și-s mut precum migdalul sub primele omături;
La ce folos e vorba ce vântu-și dă la treier?
Când inima Ți-e mamă, în toate-mi ești alături,
Utrenii cânt prin iarbă, cu fratele meu greier.

E rug aprins sonetul și psalmul lui descalțu-l,
În fața arcei, David înstrună primul valțul!