Răcoare de lumină, făcând din palme scafă,
În loc să-mi stâmperi setea, te risipeai hârjoanei,
Zbughindu-o, când noaptea-ți scăpa de sub agrafă,
Trezind în flori ziditul, din trup de pom, al Anei…

…despre Izvorul Negru să tacă-n codri cornul
Și de-un podeț cu înger trecându-o în peste!
Să-nșoape menestrelul pe unde unicornul
Sporea, din flaut negru, apusul de pe creste.

Doar mușchi, cânta-i-ar drumul, cu gadini și parihle,
Până la porți de-aramă, acas’ la Sfânta Miercuri.
Taci, menestrel, cum toamna mi-o stinse printre sihle…
”Hei, dragă Arhimede, ai adormit pe cercuri?

Examenu-i la ușă, ce-o să ne facem oare?”
Răspund zâmbind: ”Mi-e sete, și-aș bea cireșe-amare!”