CUM POATE GÂNDUL

Cum poate gândul

pe sine-a se gândi și fără să se schimbe

ieșind din el devine iarăși gând?

De-i nepătruns, cum oare îl pătrunde

sămânța umbrei spre putință;

toate având – mereului flămând?

Când început-ai prima oară,

deși-nceputul n-avea fir să fie

 spre-atunci sau când din dor nu fuse stors,

la ce noian de veșnicie

m-ai întâlnit în gând

și în lumina fără seară

cu întrebări amare frământând

și numele-mi și cântecul dintâi?

Eram doar gând, de ce nu m-ai întors

ființei tale psalm de căpătâi?

Așa Te-am judecat, Stăpâne,

vin nou turnând burdufurilor sparte,

dar am uitat cum Tu luând țărână

ai frământat-o    –   jărăgai  în mână.

Iscoditor de veac

tu, focul cum nu-l

presimți când inima își strânge pumnul?

Tu nu tresari, că dincolo de moarte

când își deschide văpăile de zbor

din peșteră te ticluie cuptor,

cu lespede și tină,

să rumenești ospățul de lumină?

Doar gând de-ași fi rămas

n-ași fi gustat Cuvântul

cum numai limbii i-a fost datul:

”Ia-n palme, fără milă, aluatul,

acum e rândul tău

lui Dumnezeu să-i faci frământul

spre legământ înalt la Cină

când trupul de pământ o să-ți descarce,

că pâine ești și-n Pâine te-i întoarce.”

VĂMILE MĂSLINULUI

”Trecut-am vama, fără ca să-mi pese,

de judele ruginii

și al moliei.

Ajuns la capătul de punte,

cum mă mustra din apă chipul oglindit –

că nu cunosc de-a răsărit lămâiul,

nici cum se-nspumă luna –

până  în vârful de minune –

magnoliei.

Tăceam, cu frunzele mărunte,

pustiului cernut prin volbură.

In loc de cuib, ici-colo,

locașul de gângănii mișunat-

vreo scorbură.

De ce tăceam? Dar cărui rost

măslin –

prin lume rătăcit,

vădan de rost, zevzec?

La capătul de punte un Străin:

”Acum e ceasul, lasă-Mă să trec!”

Dar crengile-mi răspunse:

”Rănile,

să le-oblojim Străine, dă-ni-le!,

și iartă că oprit acum pe dâmb,

ca-ntr-un coșmar apar atât de strâmb,

cu fructul rău, neizprăvit, urât,

flămând să fii și tot îți stă în gât.”

” Nu-i chiar așa, venit din profeție,

de găzduirea lui spun: Pace ție!

Tot negrul tău

din fructa ce te doare

l-ai adunat, fără să știi, din soare.

Dă ochiului ospățul de lumină,

clipirii – o scânteie de amnar,

că-n fiecare noapte din măslină

o candelă aprinsa-i pe altar.

Cu ce poți să asemeni

această taină ce ne face gemeni?

Eu singur n-ași putea ca să mă nasc

de n-am purcede-alături spre același teasc.

E rândul meu acum,

plinită-i ora Vinerii dintâi;

urmează-mă, fă-ți gata untdelemnul!”

Se aplecă Străinul

ca să – și ridice lemnul,

degeaba am strigat în urma Lui:

”Rămâi!”

că nu mi-a dat răspunsul.

In Vinerea ovală ca un ou

mă regăsii trezit

în sensul crud și nou,

că făr’ să știu, ulciorul de măslină

păstra coroana-i de lumină

și numele de împărat că El e Unsul.

DIN NOU REVIN LA GEAMUL TĂU, STĂPÂNE

 

”Din nou revin la geamul Tău, Stăpâne,

cu straița goală și cu dorul plin,

dar duhului înnegurat ca fumul,

sfetnic de taină

de ce-mi trimiți  doar drumul?

E neam de cerc? Pe amândoi ne fură.

Are-nceput? Pe unde – obârșie?

Și nici sfârșitul nimeni nu i-l știe.

Amiezii lui înalte cerșesc încrestătură

cioplită-n noima

porților.

Când de sfârșit atât sunt de flămând

de ce-mi faci cugetul comând?

De ce din capăt drumul mi-l începi

din nou?

Înțelepciune crezi c-o să-mi mai deie?

La orizont – doar Apa Morților

scapă mereu ispita să mi-o beie.

De ce faci drumul ei să curgă-n sus?

De ce răspunsul îl scufunzi în nerăspuns

ghicitului dând altă ghicitoare?

De ești Tu drumul

mereului spre alt mereu

dă-mi Apa Morților ca să Ți-o beu.

A câta oară-s repetent uitării?

Numai o moarte dă-mi

și mi-e deajuns

în jurul Tău ca să mă depăn ca pe fus

tot ce-n cuvânt n-a încăput de spus.”

…și Savaot, de Apa Morților, lui Iov

la capătul ispitei,tot mereu a drum,

făcutu-s-a grăire către ochiul lui

din vârful de vârtej:

”E drumul semn

a profeție, sau e vrej?

V-ați învățat

cu Apa Morților,

prin frângerea de trestii,

să mi-o priviți

ca pe o baltă,

dar nu-i vedeți țâșnirea ei înaltă –

fântână perpendiculară –

răscruce minții pare, însă nu-i,

că iată, numai soarelui

i-a-ngăduit să bea întâia oară

să prindă iarăși gust pierdut

pentru lumina cea amară

ce-o va sorbi din nou

din vârful crucii Lui.”

POETUL IOV ȘI CĂLIMARA LUI

Intre Cel Veșnic

și Purtătorul-cu-împrumut-de-veșnicie,

pe Iov

se rânduise șahul să se joace.

Oare-o fi fost o primă încercare

ca între ei să facă pace?

Șăgalnic iscoditul?

Credinței?  – urcușu-i și mai greu!

Ce-i sigur doar, că Izgonitul

avea pârjol la rânză de jarul bănuielii:

”Au nu cumva a lumii – cheia !

în Iov o fi ascuns-o

Dumnezeu?”

Neadormitul vierme,

mereu,

a zvârcol de-ntrebare:

Cum să-i vâneze locul, cu vicleșug ca furii?

C-având în mână cheia, descuiatul,

capcană-ntinzi pe sub frunziș Scripturii

că  rob cu funia prinzându-L

ți-L faci să-ți joace după-asemănare.

Neprevăzut de clar fu marele secret –

era în față cheia – numai o mutare!

Și cel cu piese negre n-a-nțeles

că prea adâncul Cuvânt de nepătruns

avea   oglinda-n care, pe ascuns,

venea în Iov să se-odihnească,

Lumină spre Lumină, ca Poet.

Neprevăzut de clar fu marele secret,

că dacă firul este curgere spre ghem

unde-ar putea Cuvântul să-și ascundă cheia

decât sub pragul propriului poem?

   

                            ***

Cum nu putea pe Iov ca să-l ucidă,

așa-i făgăduise

Celui Prea Veșnic de pe tron,

în fiecare noapte pe furiș

Satan îi trimitea un scorpion

să-l muște cu otrăvi de îndoială,

veninuri proaspete

neîncercate-n litera amară.

”O, Doamne, zise Iov, îți mulțumesc

că-ai dat  singurătății mele

un oaspete!

Si câte daruri mi-a adus –

o-ntreagă călimară

de cerneală!

Nimeni pe Iov, poetul,

de azi nu-l poate plânge,

că iarăși sunt părinte cuvintelor de viță,

cerneluri rare am pentru peniță,

și chiar și scorpionul  de târg e mulțumit

în schimbul unor picături de sânge

ce-i dau la asfințit.

                      ***

…și-a fost o noapte ca amarul nucii,

când inima ca melcul ți se strânge.

Satan pe noul Iov îl blestema cu ură

că-n șahul ce-l jucase pentru Iov cel vechi,

Regele Alb și Logos făcu atunci mutarea

neașteptată, că Poetul crucii

își puse trupul Lui ca semnătură –

pentru-n poem părut a fi uitat

pe tabla cu alb negru

cu picături de sânge.

… și-a fost o noapte ca amarul nucii

când inima ca melcul ți se strânge.

Hainele Clopotarului

-Si ce a zis doctorul? întrebă în cele din urmă Micul Botezător. -Nu contează. Ceea ce mă doare pe mine nu e inima, ci ceea ce e la capătul tărâmului ei, sau mai bine zis deasupra ei, acel ceva care mă apasă că mi-am lăsat viaţa să-mi curgă printre degete când putea să-mi fie ca o mreajă, să prind ceva, să fi avut un rost.

-De ce vorbeşti la trecut? Cât nu eşti mort ai toată viaţa înainte. Viaţa nu numărată cu anii, care e măsura trecutului, ci cu măsura vieţii. Un singur minut poate fi locaşul sufletului tău, coliba taborică de răscumpărare a întregului trecut.

-E frumos,dar nu înţeleg ce spui. Vezi, eu toată viaţa  mi-am dorit să fiu fântânar şi nu am ajuns decât un săpător de morminte.

-Pentru că nu ai vrut,sau nu ai putut să treci dincolo de moarte. Te-ai oprit acolo unde ai crezut că se sfârşeşte viaţa, adică fundul de groapă, ori fântânarul este un nebun cum numai un sfânt poate fi. De câte ori nu te-am implorat: “Vino, să ne rugăm înainte de răsăritul de soare la slujba sfinţirii apelor, la schimbarea la faţă a lor din ape amare şi vătămătoare în ape de foc răcoritor!” Si ce mi-ai răspuns?

– La fel ca şi acum. Rugăciunea, dacă este făcută şi precizez aceasta, se face la începutul nopţii de cei care le este frică şi nu pot să doarmă. Ca liber cugetător consider rugăciunea un fel de somnifer care pentru unii lucrează, dar nu pentru mine. Raţiunea este totul, coroana şi toată podoaba fiinţei umane. Ea este Dumnezeul de care vorbiţi voi.

– Si inima? interveni ironic Micul Botezător, cu zâmbetul lui de copil nevinovat. Vezi “domnule cugetător” tocmai de aceea ai rămas printre cadavre , tocmai de aceea nu ai reuşit o singură fântână. Raţional tu nu crezi că există ceva dincolo de fundul gropii concepută matematic şi perfect geometrică dar există şi o geometrie a“absurdului”, a omului care trece dincolo de raţiune. Până când şi morţii tăi sunt diferiţi: cei care şi-au zburat creierii sau şi-au pus laţul de gât.

– Aşa au crezut ei că e mai bine şi au avut toată dreptatea. Moarte cu demnitate. Stăpân pe viaţa ta. Raţional, nu este viaţa ta? De ce să fii un milog şi să depinzi de popi şi babe? Fii liber, chiar şi în moarte. Mândria ta de om! Ce e vreo diferenţă între groapa ce o sap eu şi cea a lui Moş Costache Clopotaru?

–       Ha, ha! Te-am prins.Aici am vrut să ajungi cu “raţiunea”. Tu ai vrut să te faci săpător de fântâni, dar Moş Costache s-a născut fântânar. Mă întrebi dacă e vreo diferenţă între gropile voastre? Categoric, da. Tu te duci cu ţigara în gură, ai săpat groapa şi cu asta basta. Morţii cu morţii, vii cu vii. Dar pentru Moş Costache e diferit. Inainte de a săpa groapa în pământ se duce să-i ia dimensiunile după fântâna din cer. Se urcă în turla bisericii, care este tot un fel de fântână. Fântâna cunoaşterii în spirală. Cunoaşterea în sus. Cunoaşterea pentru tine e simplă pentru că e numai orizontală, numai ce vezi  printre urzicile de la gardul cimitirului. Cunoaşterea lui Moş Costache duce treaptă cu treaptă spre acel sus de unde se vede toată lumea care pentru tine nu există pentru că nu o vezi. Numai din clopotniţă se văd cerurile păstorite ale Clopotarului, dealurile şi munţii şi toate cărările pe care a umblat răposatul.Apoi trage clopotul într’o dungă, dureros de ţi se rupe inima, pentru că nu-l trage oricum ci cu acele pauze pe care nimeni nu le-a ştiut secretul cronometrării. El se roagă şi face “cunoaştere” pentru toată lumea.  De aceea aminurile lui de aramă sunt atât de rare. Inainte de a începe să sape  cu lopata face o cruce cu ea aşa cum se obişnuieşte la începutul fântânii sau la frângerea pâinii . Tocmai de aceea gropile lui Moş Costache, spun unii că le-au văzut noaptea ,cum izvorăsc din ţărână   lumânări aprinse cu scăpărici de stea. Si mai ştii ceva? Cu clopotul el sapă în cer, felul lui de fântână până când ajunge la pânzele freatice de veşnică pomenire.

– Si asta e tot?

– Nu.După înmormântare Moş Costache este chemat acasă, iar rudele îl îmbracă în hainele de sărbătoare ale răposatului pe care trebuie să le poarte patruzeci de zile. Cu aceste haine de sărbătoare la patruzeci de zile este chemat din nou să tragă clopotul. De data aceasta nu mai este tras într’o dungă, ci ca nişte porumbei care zbor din clopotniţă deasupra satului. Pe când vorbeau, din vale urca spre ei “Domnu’ Doctor”:

– Am şi veşti bune şi veşti rele. Cu care să încep?

– Cu cele rele, îndrăzni groparul aşteptându-şi sentinţa.

–  Nu e ceea ce crezi. Azi noapte a trecut la cele veşnice Moş Costache, zise doctorul continuându-şi drumul.Micul Botezător se uită la gropar, iar groparul îi tălmăci privirea încuviinţând fără a  spune nici măcar un cuvânt. Moş Costache Clopotarul avea un urmaş fântânar care să-i  poarte hainele de sărbătoare încă patruzeci de zile.

(fragment din romanul ”Micul Botezător”)