CUM POATE GÂNDUL

Cum poate gândul

pe sine-a se gândi și fără să se schimbe

ieșind din el devine iarăși gând?

De-i nepătruns, cum oare îl pătrunde

sămânța umbrei spre putință;

toate având – mereului flămând?

Când început-ai prima oară,

deși-nceputul n-avea fir să fie

 spre-atunci sau când din dor nu fuse stors,

la ce noian de veșnicie

m-ai întâlnit în gând

și în lumina fără seară

cu întrebări amare frământând

și numele-mi și cântecul dintâi?

Eram doar gând, de ce nu m-ai întors

ființei tale psalm de căpătâi?

Așa Te-am judecat, Stăpâne,

vin nou turnând burdufurilor sparte,

dar am uitat cum Tu luând țărână

ai frământat-o    –   jărăgai  în mână.

Iscoditor de veac

tu, focul cum nu-l

presimți când inima își strânge pumnul?

Tu nu tresari, că dincolo de moarte

când își deschide văpăile de zbor

din peșteră te ticluie cuptor,

cu lespede și tină,

să rumenești ospățul de lumină?

Doar gând de-ași fi rămas

n-ași fi gustat Cuvântul

cum numai limbii i-a fost datul:

”Ia-n palme, fără milă, aluatul,

acum e rândul tău

lui Dumnezeu să-i faci frământul

spre legământ înalt la Cină

când trupul de pământ o să-ți descarce,

că pâine ești și-n Pâine te-i întoarce.”