DIN NOU REVIN LA GEAMUL TĂU, STĂPÂNE

 

”Din nou revin la geamul Tău, Stăpâne,

cu straița goală și cu dorul plin,

dar duhului înnegurat ca fumul,

sfetnic de taină

de ce-mi trimiți  doar drumul?

E neam de cerc? Pe amândoi ne fură.

Are-nceput? Pe unde – obârșie?

Și nici sfârșitul nimeni nu i-l știe.

Amiezii lui înalte cerșesc încrestătură

cioplită-n noima

porților.

Când de sfârșit atât sunt de flămând

de ce-mi faci cugetul comând?

De ce din capăt drumul mi-l începi

din nou?

Înțelepciune crezi c-o să-mi mai deie?

La orizont – doar Apa Morților

scapă mereu ispita să mi-o beie.

De ce faci drumul ei să curgă-n sus?

De ce răspunsul îl scufunzi în nerăspuns

ghicitului dând altă ghicitoare?

De ești Tu drumul

mereului spre alt mereu

dă-mi Apa Morților ca să Ți-o beu.

A câta oară-s repetent uitării?

Numai o moarte dă-mi

și mi-e deajuns

în jurul Tău ca să mă depăn ca pe fus

tot ce-n cuvânt n-a încăput de spus.”

…și Savaot, de Apa Morților, lui Iov

la capătul ispitei,tot mereu a drum,

făcutu-s-a grăire către ochiul lui

din vârful de vârtej:

”E drumul semn

a profeție, sau e vrej?

V-ați învățat

cu Apa Morților,

prin frângerea de trestii,

să mi-o priviți

ca pe o baltă,

dar nu-i vedeți țâșnirea ei înaltă –

fântână perpendiculară –

răscruce minții pare, însă nu-i,

că iată, numai soarelui

i-a-ngăduit să bea întâia oară

să prindă iarăși gust pierdut

pentru lumina cea amară

ce-o va sorbi din nou

din vârful crucii Lui.”