Hainele Clopotarului

-Si ce a zis doctorul? întrebă în cele din urmă Micul Botezător. -Nu contează. Ceea ce mă doare pe mine nu e inima, ci ceea ce e la capătul tărâmului ei, sau mai bine zis deasupra ei, acel ceva care mă apasă că mi-am lăsat viaţa să-mi curgă printre degete când putea să-mi fie ca o mreajă, să prind ceva, să fi avut un rost.

-De ce vorbeşti la trecut? Cât nu eşti mort ai toată viaţa înainte. Viaţa nu numărată cu anii, care e măsura trecutului, ci cu măsura vieţii. Un singur minut poate fi locaşul sufletului tău, coliba taborică de răscumpărare a întregului trecut.

-E frumos,dar nu înţeleg ce spui. Vezi, eu toată viaţa  mi-am dorit să fiu fântânar şi nu am ajuns decât un săpător de morminte.

-Pentru că nu ai vrut,sau nu ai putut să treci dincolo de moarte. Te-ai oprit acolo unde ai crezut că se sfârşeşte viaţa, adică fundul de groapă, ori fântânarul este un nebun cum numai un sfânt poate fi. De câte ori nu te-am implorat: “Vino, să ne rugăm înainte de răsăritul de soare la slujba sfinţirii apelor, la schimbarea la faţă a lor din ape amare şi vătămătoare în ape de foc răcoritor!” Si ce mi-ai răspuns?

– La fel ca şi acum. Rugăciunea, dacă este făcută şi precizez aceasta, se face la începutul nopţii de cei care le este frică şi nu pot să doarmă. Ca liber cugetător consider rugăciunea un fel de somnifer care pentru unii lucrează, dar nu pentru mine. Raţiunea este totul, coroana şi toată podoaba fiinţei umane. Ea este Dumnezeul de care vorbiţi voi.

– Si inima? interveni ironic Micul Botezător, cu zâmbetul lui de copil nevinovat. Vezi “domnule cugetător” tocmai de aceea ai rămas printre cadavre , tocmai de aceea nu ai reuşit o singură fântână. Raţional tu nu crezi că există ceva dincolo de fundul gropii concepută matematic şi perfect geometrică dar există şi o geometrie a“absurdului”, a omului care trece dincolo de raţiune. Până când şi morţii tăi sunt diferiţi: cei care şi-au zburat creierii sau şi-au pus laţul de gât.

– Aşa au crezut ei că e mai bine şi au avut toată dreptatea. Moarte cu demnitate. Stăpân pe viaţa ta. Raţional, nu este viaţa ta? De ce să fii un milog şi să depinzi de popi şi babe? Fii liber, chiar şi în moarte. Mândria ta de om! Ce e vreo diferenţă între groapa ce o sap eu şi cea a lui Moş Costache Clopotaru?

–       Ha, ha! Te-am prins.Aici am vrut să ajungi cu “raţiunea”. Tu ai vrut să te faci săpător de fântâni, dar Moş Costache s-a născut fântânar. Mă întrebi dacă e vreo diferenţă între gropile voastre? Categoric, da. Tu te duci cu ţigara în gură, ai săpat groapa şi cu asta basta. Morţii cu morţii, vii cu vii. Dar pentru Moş Costache e diferit. Inainte de a săpa groapa în pământ se duce să-i ia dimensiunile după fântâna din cer. Se urcă în turla bisericii, care este tot un fel de fântână. Fântâna cunoaşterii în spirală. Cunoaşterea în sus. Cunoaşterea pentru tine e simplă pentru că e numai orizontală, numai ce vezi  printre urzicile de la gardul cimitirului. Cunoaşterea lui Moş Costache duce treaptă cu treaptă spre acel sus de unde se vede toată lumea care pentru tine nu există pentru că nu o vezi. Numai din clopotniţă se văd cerurile păstorite ale Clopotarului, dealurile şi munţii şi toate cărările pe care a umblat răposatul.Apoi trage clopotul într’o dungă, dureros de ţi se rupe inima, pentru că nu-l trage oricum ci cu acele pauze pe care nimeni nu le-a ştiut secretul cronometrării. El se roagă şi face “cunoaştere” pentru toată lumea.  De aceea aminurile lui de aramă sunt atât de rare. Inainte de a începe să sape  cu lopata face o cruce cu ea aşa cum se obişnuieşte la începutul fântânii sau la frângerea pâinii . Tocmai de aceea gropile lui Moş Costache, spun unii că le-au văzut noaptea ,cum izvorăsc din ţărână   lumânări aprinse cu scăpărici de stea. Si mai ştii ceva? Cu clopotul el sapă în cer, felul lui de fântână până când ajunge la pânzele freatice de veşnică pomenire.

– Si asta e tot?

– Nu.După înmormântare Moş Costache este chemat acasă, iar rudele îl îmbracă în hainele de sărbătoare ale răposatului pe care trebuie să le poarte patruzeci de zile. Cu aceste haine de sărbătoare la patruzeci de zile este chemat din nou să tragă clopotul. De data aceasta nu mai este tras într’o dungă, ci ca nişte porumbei care zbor din clopotniţă deasupra satului. Pe când vorbeau, din vale urca spre ei “Domnu’ Doctor”:

– Am şi veşti bune şi veşti rele. Cu care să încep?

– Cu cele rele, îndrăzni groparul aşteptându-şi sentinţa.

–  Nu e ceea ce crezi. Azi noapte a trecut la cele veşnice Moş Costache, zise doctorul continuându-şi drumul.Micul Botezător se uită la gropar, iar groparul îi tălmăci privirea încuviinţând fără a  spune nici măcar un cuvânt. Moş Costache Clopotarul avea un urmaş fântânar care să-i  poarte hainele de sărbătoare încă patruzeci de zile.

(fragment din romanul ”Micul Botezător”)