N-AUZI ARIPA DIN CULORI?

Ochiul,
rob luminii, m-a
întrebat: ” Cum inima
fără  algebra din retină
cu o necunoscută
din ecuația – văzduh,
ar putea să vadă
alt soi de lumină?
Ba, mai mult, fără tăcere,
de ce bate întruna: văz duh!”

”Ochiule, nu fi ursuz!”
încercai răspuns cu pravila, vechea.
” Te-a mustrat cândva
urechea
că te folosești de auz?
Unde-ți sunt culorile
fără frâu și fără pinten?
Nu-i așa că norii le
dă auz  la ochiu-ți sprinten?
Privind
nu le-asculți aripa
cum înveșnicește clipa?
Și înaltul, de-auzi zborul
ca vedere spre auz?
Ochiule, nu fi ursuz!”

Și-ntrebai și inima,
calm,cum vântul în spovadă
crai nou dă ovăzului:
”Care-i taina văzului?
Poate dincolo să vadă,
peste moarte, peste vii,
bahnei să-i străbată stuhul?”
Și a vrut să se oprească,
precum delta bându-și apa;
”Vrei cu-adevărat să știi?”
dar continuă: ” Văz duhul,
ochiului sărut ar vrea.
Spune-i să închidă pleoapa
să n-audă ce văd eu.”

Si-a-nceput din nou să bată
ca un zvârcolit de pește.

”Imi vei spune  vreodată?”
”Nu acum, la puntea albă
ochiul din târziu pândește.”