VĂMILE MĂSLINULUI

”Trecut-am vama, fără ca să-mi pese,

de judele ruginii

și al moliei.

Ajuns la capătul de punte,

cum mă mustra din apă chipul oglindit –

că nu cunosc de-a răsărit lămâiul,

nici cum se-nspumă luna –

până  în vârful de minune –

magnoliei.

Tăceam, cu frunzele mărunte,

pustiului cernut prin volbură.

In loc de cuib, ici-colo,

locașul de gângănii mișunat-

vreo scorbură.

De ce tăceam? Dar cărui rost

măslin –

prin lume rătăcit,

vădan de rost, zevzec?

La capătul de punte un Străin:

”Acum e ceasul, lasă-Mă să trec!”

Dar crengile-mi răspunse:

”Rănile,

să le-oblojim Străine, dă-ni-le!,

și iartă că oprit acum pe dâmb,

ca-ntr-un coșmar apar atât de strâmb,

cu fructul rău, neizprăvit, urât,

flămând să fii și tot îți stă în gât.”

” Nu-i chiar așa, venit din profeție,

de găzduirea lui spun: Pace ție!

Tot negrul tău

din fructa ce te doare

l-ai adunat, fără să știi, din soare.

Dă ochiului ospățul de lumină,

clipirii – o scânteie de amnar,

că-n fiecare noapte din măslină

o candelă aprinsa-i pe altar.

Cu ce poți să asemeni

această taină ce ne face gemeni?

Eu singur n-ași putea ca să mă nasc

de n-am purcede-alături spre același teasc.

E rândul meu acum,

plinită-i ora Vinerii dintâi;

urmează-mă, fă-ți gata untdelemnul!”

Se aplecă Străinul

ca să – și ridice lemnul,

degeaba am strigat în urma Lui:

”Rămâi!”

că nu mi-a dat răspunsul.

In Vinerea ovală ca un ou

mă regăsii trezit

în sensul crud și nou,

că făr’ să știu, ulciorul de măslină

păstra coroana-i de lumină

și numele de împărat că El e Unsul.