POETUL

Tags

, ,

cactus-inflorit-01

– De ce-nflorește mărul
pentru a doua oară?
Lumina-i crudă-n doliul de boboc
ilogică-i
târziului ecou.
O fi îndrăgostit, sau prooroc?,
l-am întrebat pe Edgar Allan Poe.

– Oh, mărul
care cântă-a doua oară
subțire
din petală de țigară
bobul de foc
al stinsului luceafăr
prin mine-și amintește
de Lenore.

De n-ar fi stihul
năluca s-o aprindă,
n-ar mai fi îngeri,
cerul numai corbi,
dar ca un cactus,
jertfă
se-aduce-a doua oară
răscumpărând
toți ghimpii
ce încă ne mai dor
din nevermore.

CRINUL LUI GAVRIIL

Tags

,

crin 5

Înfricoșat să nu-i zboare,
crinul
cu amândouă mânuțele,
o ține strâns,
arătându-i copilului –
prima lui floare!

Văzându-i roua din geană,
copilu-l întreabă
și a mirare, dar și a nor:
”Te-ai rătăcit
de îngerul tău păzitor?
Nu-ți fie teamă, o să te-ajut,
dar altă dată, de unul singur
să nu mai pleci din icoană!”

Apoi,
vorbind cu sine însuși,
îl ceartă pe Gavril:
”Ce fel de tată ești tu,
chiar din mână pierzând
propriu-ți fiu – crinul tău?
Nu cumva să îl cerți
spunându-i că-i rău,
dacă stai în icoană,
fii și tu mai copil!

PE SCURTĂTURĂ LA SCĂLDATUL ÎN RÂU

Tags

, ,

Ion_Marinescu_Valsan_-_Batrana_torcand_langa_vatra

Bunica
se ținea de-un fir,
jucându-se cât e ziua de mare
cu-n fel de titirez ,
sau cum zic unii – fus.

Ieri mi-a pus
o ciudată-ntrebare
de care
încă mă mir:
”Pe voi nu vă cuprinde frica,
mergând la scăldat,
să faceți cărarea mai scurtă
trecând prin cimitir?”

Și i-am răspuns:
”Bunică,
oare de ce vouă uneori
vă este-atât de frică
de păsări și bujori
din cea mai iubită grădină?
Parcă
n-ați fi fost și voi vreodată,
în lumea asta, copii.
Cum de-ați uitat ce noi știm?

Unde oare
de-a v-ați ascunselea
are hazul mai mare
decât în una
din cele mai frumoase livezi –
în țintirim?
Odată,
când vei avea mai mult timp,
oprindu-te din joaca ta
cu titirezul,
o să te ducem,
cu ochii tăi să vezi
ce n-ai văzut niciodată!

MUNTELE CE ZBOARĂ

Tags

, , ,

Esenta-de-flori-de-mustar

Ieri a-ntrebat pe părinți:
”Voi ați văzut vreodată
un munte cum zboară?”
Grijulii părinții
ironia toată
și-adună:
”L-o fi bătut prea mult
soarele-n cap!”,
șușotesc ceva între ei,
apoi în hohote,
ca de o glumă bună,
îl trimit să se joace din nou.
A fi copil e-un handicap
până mai crește.
Trebuie multă răbdare
ca să-l dezbari
de tot ce-a-nvățat de la mare.

Muntele copilului e de nisip.
Vine marea cu valurile,
tiptil cu măruntele,
să vadă curioasă
dacă a terminat muntele.
În cele din urmă
vine cu-n val,
de parcă din cer se coboară,
și amândoi aleargă fericiți:
”Muntele, muntele nostru
uite-l cum zboară!”

A fi copil
e-un handicap
de care cu-ncetul se dezbară.
Și îl îngăduie:
”Nu e nimic rău,
se consolează părinții-ntre ei,
o să crească mare,
e doar un tertip.
E-o joacă-n nisip.
Cine-a văzut
un munte ca să zboare?”

…dar copilul e fericit
că muntele lui
și al mării,
precum norul,
a învățat tăria și zborul.
Înainte să facă alt munte
(despre care părinții
i-au spus
că-i o muncă-n zadar)
se întoarce cu încă-o-ntrebare,
neprevăzută-n tâlc de socoată:
”Marea, ca și mine,
ar vrea ca să știe
cât de mică-i sămânța de muștar?
Voi sunteți mari,
ați văzut-o vreodată?”