Ca-n templu,
urcușul se face
cu fruntea plecată.
Scara –
rădăcinile-n blestem răsucite,
fără de pene,
fără de solzi,
refus le dă și cerul și pământul,
dar ca în templul lui Wapta,
urcarea pe ele se face cu fruntea plecată.

Cerbul,
spre ultima vamă se-oprește
hotarul să-i bea.
Apoi cărarea,
după brazi tot mai mici
(oare de ce căruța mortului
e-mpodobită cu patru din ei?)
miroase a iarbă uscată.

Numai cei care coboară
au fruntea ridicată
ca tristețile apei ajunse ghețar.
Hainele lor
au mirosul de ger
ca al perdelelor de Crăciun.
Spre întrebare fruntea ridici:
”Mai e mult până sus?”
Dar ce înțelegem prin sus?
Cum să fie lacul
spre vârful de munte?
Cei care coboară
zâmbesc.
Nu poate să fie în vârf
că nimănui acolo nu-i este-ngăduit,
dar pentru ca Lacul Morții să-l vezi
va trebui să urci coborârii.
Nu-nțelegi.
Pleci capul din nou
și urci.
Lacul Morții se vede numai urcând.
Ai ajuns la poarta lui Wapta
deschisă printre brazi
( oare de ce pe casa mirelui
cei de acasă
rezemau doi brazi uriași?)
Jos de tot,
răpitor prin turcoaz –
Lacul Morților
spaimei deschide limpezimile verzi.
Degeaba pe ghid îl întrebi:
”De ce acest nume?”
”Great danger above, great danger above!”
și cu degetul tremurând îți arată
spre vârful Muntelui Yoho.

Ai rămas numai tu cu apusul.
În apele verzi de blândă turcoază
Neurcatul de dincolo de moarte
oglinda și-o face tăcere și nuntă.
Ce alb este gerul
și cât de albastru poate fi albul
și cât de alb poate și roșul.

Se-ntoarce ghidul
și-mi arată tăblița cu focuri tăiate
și orarul ‘nainte de miezul de noapte.
(Oare de ce sub numele lui Yoho
pe tăbliță focul cruciș e tăiat?)

În spatele nostru, verdele apei
chiar sângele soarelui roșu
îl face mai verde.
Acum ne coborâm pe unde fusesem urcuș,
tristețea
de-a fi numai om –
e și nord e și sud
e și jos e și sus,
dar lui Yoho nu-i spunem nimic,
că fără haină de nuntă
cum am putea să rămânem la Cina?

Și coborâm pe același urcuș,
dar cu fruntea la fel aplecată…