De ce vorbiți despre Munte
că-i piatră,
ca sloiul inimii voastre?
Voi nu ați văzut piatra curgând?
N-ați auzit privighetorii cum cântă?
De ce ați uitat că piatra casă vă este
și scară
și plină de pietre e Calea –
noptatecul drum al căruței de fân
cu coasa-atârnându-i de drug?
Hotar cu Vecinul
tot piatra vă e căpătâi
și Tablele Lui oprite în steiul lui către.
Pogorâtu-s-a Muntele
întru cele mai de jos,
urcuș pogorând
din curgerea lacrimilor Lui,
să devină piatră de râu,
chipul de floare-al iubirii.
”Ce este iubirea?”,
a-ntrebat lacu-n răsfrângerea Lui,
dar Muntele nu i-a răspuns.
El încă mai cobora către iaz
netezind a sărut cu focul lui alb
piatra de râu.
În ecou
se-auzi și-ndoiala cerșind dumeriri:
”Ești lângă mine,
dar cum să ridic,
deasupra norilor, degetul meu?”,
dar muntele tot mai tăcea,
limpezimilor înalt limpezind
stih de Munte alături de stih,
până-n răpirea
cântărilor din piatra
sărutului alb și de foc.
