A câta oară,
tristeţea ta, mi-ai spus
s-o torc din fluier de pământ,
până-n livezile
ce-n roşu înfloresc
la căpătâiul soarelui apus?

A câta oară,
tristeţea ta mi-o spui
în parcă e şi parcă nu-i?
Au nu ţi-am spus că te iubesc
până-n livezile ce-n roşu înfloresc
ne-ngăduitul până-n căpătâi?

Mai bine povesteşte-mi
cum fost-a începutul lumii,
despre sărutul ce a fost întâi
şi s-a făcut lumină,
‘nainte de-a fi soare, ‘nainte de Nibiru,
aşa cum trandafiru’
de-ai vrea să-l înţelegi
te mustră spinul,
cum cerţi pe Sanheribul tău,
Regină!

Cum să nu cuget la tăcerea lui
ce doare?
Au nu cumva tu o-nţelegi?
Poate-ţi grăieşte prin culoare,
şi de ce nu?
Au nu din roşu
sărutul începu?

Ulcica de pământ
nu-i ca să-i mute mării
necuprinsu-n sfat,
ci ca să bei cu ea
din vinul sfânt,
de care agrăieşte trandafiru’
când peste Eufrat,
prin noi, răsare altor lumi
luceafărul Nibiru.

De mii şi mii de ani tu îl cunoşti,
deasupra de genuni, când ne răsare,
dar mie mi se pare,
când vreau să te sărut,
că parcă-n alte veşnicii ne-am cunoscut
şi c-amândoi am ars, fără de glas,
îmbrăţişaţi ca-n lut
rostit în lumânare,
iar tot ce-am mai rămas,
tu îmi ascunzi,
secret divan pe care l-ai avut
cu trandafiru’ …
Dar ce contează,
când inimii răsare
luceafărul Nibiru,
de parcă-am fi spre cei care au fost,
iar el
genunea noastră spre genuni o cheamă,
că-ntregul dor
ni-l ştie pe de rost.

Ulcica mea a toarsei humi,
precum şi fluieru-mi de lut,
sunt pline de lumina ta
cântând.
Îmbrăţişarea din izvod de lumi
şi-acum ne cheamă.
Cu veşnicia ta, hai, bea-mă,
cum nici un zeu
din zeii tăi nu au băut
înveşnicirea lor
din pământean sărut.