Tags

, ,

15621b279c4ba293d7ec768b428af7e3743f1419422552_w500-nergal si ereshkigal

De n-ai fi tu, iubire…

Ereşkigal, (1)
stăpâna pe umbre şi tânga
Subpământeanului Tărâm,
au unde poarta ei i-ar fi?

Ninlilul meu, Regină
văzduhului ce-ncepe
din adumbrirea florii de salcâm!

Ia-mă de mână,
să te învăţ de veşnicia ta
prin cântec de-ntuneric şi lumină,
cum doar prin strună
îşi agrăieşte începutul.
Cum ar putea să se cunoască
veşnicia,
de n-ar fi fost sărutul?
Cum oare necuprinsul de iubire
tristeţea ei ar spune-o mării,
de n-ar fi valul să o treacă-n
albastrul născător al zării,
acelaşi val
ce soarelui
îi dă porunca de apus?

Cum oare necuprinsul de iubire…

Îţi aminteşti d-Ereşkigal,
trufaşa,
ce fiecărei umbre-i era ham,
hotar de bocet
până-n liman spre altă tânguire?
De ce la fiecare rugăciune-a ta
cu spurcăciunea se făcea codirlă?
Cu îu şi îu şi îu şi îu
fără-de-somnul întindea pe calapod.
În loc de pâine se hrănea cu glod
sorbind în loc de apă din mocirlă.

Cum n-a ştiut sigiliul tău de grâu?
Că taina de iubire
numai prin moarte
se ridică-n pâine!
A vrut ca să te muşte ca un câine,
negrul zăvod, ursuz,
precum dulăii ciobanului Dumuz,
dar a muşcat din pulpa ei
şi din ruşine,
Ereşkigal,
de umbră văduvită, din stirpe de-ntuneric,
muierea cruntului Nergal,
haínă şi în văz şi în auz,
precum dulăii păstorului Dumuz!

De n-ai fi tu, iubire,
văzduhul cum s-ar naşte?
şi cine-ar fi să-i răsucească firul
precum tăria descântând safirul
până-n rărunchi de curcubeu?

Ninlil,
crăiasa cântecului meu,
dă-mi veşnicia ta,
cum nimeni n-a cântat-o să ţi-o cânt
cu suferinţa mea de spin şi ghimpe cui
ce-şi lasă luminânda
cum numai tu mi-o spui
cu focul arsului pământ.

Iubeşte-mă,
că din căuşul palmelor te beu
răcoare de lumină,
Ninlil, Ninlil,
crăiasa cântecului meu
şi a văzduhului lumină
cum pajura coroana-ţi înconjoară!

Dă-mi mâna, să urcăm
de-a Eufratul spre izvor, să te respir,
miresmele migdalului să-ţi fur
când timpul se ascunde-n dor
făcându-i veşniciei loc să treacă
prin ceara care arde fără seară!
Dă-mi mâna!
De la Uruk până la stânile din Ur
şi pân’ la templul
îmbrăţişării mele din Nippur,
numele tău
livadă se întrupă în auz
spre Ararat de fluier nou
ce-l poartă-n brâu luceafărul Dumuz!

Ce-ai face tu cu veşnicia ca podoabă
de nu ţi-ar fi argila mea ecou?
La ce folos
rubinul visurilor pure,
cu soarele în boabă
cerându-i lung strămutul,
de nu ar fi sărutul
lumina să ţi-o fure?

—————————————————
1. Ereşkigal, în mitologia sumeriană, soţia lui Nergal, stăpâna tărâmului subpământean.

Advertisements