CUM POATE FOCUL…

Cum poate focul
rărunchii lui să şi-i devore
şi diamantele
să şi le-mproaşte în risipă?

Regină,
chiar cenuşă, tăcere pe ilău,
m-aş zvârcoli în ea
până ce cântec m-oi toarce în aripă
să-mbrăţişez din nou
văzduhul tău.

Numa-nflorirea ta de zarzăr rar
îmi face stihul mult mai crud
decât petalele
pe care le-am atins
cu degetele-mi aspre de olar
ne-ngăduitului,
că încă-n dorul meu le mai aud.
Numa-nflorirea ta
din moarte-mi face cuib al rândunicii…
Văzduh al meu,
cum îţi îmbraci
ca mugurii lumina?
Chemare-o fi, dar şi vârtej
cu toată strălucirea fricii.

Numa-nfloritul tău
şi-al gurii,
din moarte-mi face cuib al rândunicii,
cum aurul e amintirea tristeţilor
eternului oprit în zgură.

A grânelor împărăteasă
şi văzduh,
pământul meu te fură
de strălucirea ce a fost a fricii
c-o moarte nu mi-ar fi de-ajuns,
chiar de-aş zbura-o zeci de ori,
doar numai pe-un sărut.
Căci te iubesc
ca scrisul vieţii din ispita humii,
văzduhul ţi-l respir doar cu văzduhul
de la-nceputul lumii
şi până la feştila
din ultimul cocor.

Ninlil, Ninlila,
cu toată veşnicia ta
cum n-ai ştiut
c-o să-ţi devin ulcior?
ştiai că moartea-i un sărut
de foc şi vâlvătăi răcoritoare
din buze de Regină?
Lumina mea, lumină
întru miros
al bunelor miresme
luminătoare!

Ca viţa de vie,
beţia de nard
cântând-o spre strugur,
stihul te-nalţă
fără ca nimeni să ştie
când buza pe moarte
sărutului-i floare.

Crede
cum numai muritorul poate să creadă
în nemurirea zarzărului alb
ce-l fac să-nflorească prin tine
frumseţile morţii şi cele ale fricii,
livadă sânilor tăi,
rotund găzduitor al rândunicii
şi iarăşi zic al fricii.

Cât sufere un zarzăr
când veşnicia morţii-o-mprumută
şi-o toarnă-n mugurul de lut
ca vinul bun ce-l înfrânezi în ploşti!
O moarte vie în sărut
e mai de preţ ca veşnicia moartă.
Văzduhul tău nu ştii să ţi-l cunoşti
nici lacrima ce-adâncul lui îl poartă.

Crede în mine!
Trecutu-am prin flăcări ca să-ţi fiu caval
şi fluier de pământ
ce-ţi agrăieşte nespusului din dor,
val după val,
cu chipul tău răsfrânt,
ca Eufratul
cu propriul lui izvor.
Doar frumuseţea ta-i cu prag nemuritor.
Întregul tău văzduh,
etern cum ar putea să fie
de n-ar avea iubirea
prin fluier temelie?

Hai, soarbe-mi sărutatul
din buze de ulcior,
cu jarul de răcoare,
aşa cum Eufratul
prin noi se-nveşniceşte
din propriul lui izvor.