TĂBLIŢA SCRISULUI NESTINS

– Când salcia,
cu creanga părerilor de rău,
se-apleacă peste Eufrat
şi verdele-i sărută,
vom fi doar noi
şi nimeni să ne vadă…

Pe umăr lasă-ţi capul tău
şi cântă-mi din lăută.

– Văd în adâncul, de mătăsuri greu,
Regina mea, Regină,
ca jarul ce l-ai prinde-n cleşte,
rotundul ochi de peşte
vrând să te bea în locul meu.
Te urmăreşte.
Văd în adâncul, de mătăsuri greu,
vrând să te bea în locul meu
ca pe-o lumină.

– Dar în grădină,
mai către sus,
chiar ramul de-i uscat din ciot,
atâtea răsărituri răpeşte din apus.
N-o fi un tâlc iubirii? Eu socot
cât suntem singuri, nimeni nu ne ştie…
şi chiar de-ar şti,
ce-i rău?
Roua-i tot perlă chiar bârfei de cucută.

Pe umăr lasă-ţi capul tău
şi cântă-mi din lăută.

– Acolo, sus?
Se pleacă frunza sub chimval.
Cum să fim singuri, creanga de migdal,
de te-a văzut vrea să te spună
aşa cum mugurul înfloru-l
din strună.
Migdalul vrea să-mi fure norul
şi-n locul meu să înflorească.
Eu de iubire am fugit
ca o gazelă depărtărilor flămândă,
dar de a ei panteră
nu cred că pot să mă mai apăr.
Tânjesc după osândă,
ne-ngăduitului te vreu.
De nopţii mele te-am aprins luceafăr
mă lasă cu lăuta să ţi-l beu.

Când salcia
cu-alintul părerilor de rău…

…Ninlil nu două braţe,
ci patru strune am
cu aripa departele să-ţi cânt!”

***
La Eufrat
tăbliţa drumului de foc
luminii fu-mpietrit mistuitor,
dar niciodată n-a vorbit, deloc,
că ar fi fost
cumva făptură de pământ
cu scrisul veşniciei pe ulcior.