Letopiseţul tău pe lut, cu ce-ar putea să-nceapă?
Tu,
trestie când luna şi-o adapă,
tu,
duhului pricină
de-a văzduhul,
pe care nici al tău nu-l pricepu,
tu, apelor lumină
curgând alintului ”să nu”,
tu,
stihira nopţii cu luceafărul în prag –
Ninlilul meu atât de drag,
tu,
mai spune-mi pe sub dor
cum veşnicia începu?
Tu,
Ararat
cu fluierele ninse;
trup alb prin albăstrimi
cu inu-n spumă descântat.

Ca pajura tăriei
rotundul undei,
aşa tăcerea ta am încercat s-o scriu,
de-aceea viu
ca leu cu aripile-ntinse
să-ţi zbor sărutul,
însetat, flămândul,
adâncul luciferic
descopciind, dar luminându-l
prin cele şapte porţi de întuneric.

Letopiseţul tău
nestins cu scrisu-n lut…

Tu,
mai spune-mi despre buze,
lumina lor cum începu,
la răsăritul lumii,
din sărut?

Tu,
noapte de pe umăr pân’ la brâu,
văzduhului şi izvodire şi Regină,
împărăteasa spicului de grâu
ce arcuieşte cerul a departe,
mai cântă-mi despre moarte
cum norul tău
mi-a cumpărat pământul
cu aluatul ce-a dospit lumina
şi îi cunoaşte focul şi frământul!

Tu,
îngemănare de lacrimă şi vis
la ridicatul pleoapei,
tu,
salcie!
Oare ca tine voi fi veşnic
de te-oi cânta cu oglindiri
din legănuşul apei?
Tu,
din care umbra se născu
luminii ca să fie căpătâi!
Sărută-mă, Ninlil,
cu focul tău de pe hotarul humii,
tu, luminânda cea dintâi
de la-nceputul lumii!