Tags
Foto: Maya Foltyn, Distant Dream
Cât de săracă-i ziua –
o simplă stea pe cer,
dar inimii,
când noaptea
perdeaua-i se ridică,
te simt atât de-aproape,
ca aburul din descântat de ape,
ca borangicul serii
peste căușul cuibului de rândunică,
prin străvezimi ce le presimt doar merii,
când creanga-ntinerește-n
grăiri neîndrăznite nici de șoapte.
De moarte ca murire-am să-ți vorbesc.
Cât de săracă-i ziua
cu-o simplă stea în buzunar,
cu drumul rupt
spre-adâncul neajuns
al fântânirilor de noapte
ale inimii!
Crezi c-ar mai fi nevoie
de-o veştejire-n plus, că te iubesc,
străina mea minune,
când noaptea mea îți va aduce
genunea roditoare de genune,
arteziene galaxii,
pe unde nici cel Veșnic n-a ajuns,
nu nasturul banal de soare,
ci ele te-or striga,
spirala slobozindu-o din sferic.
Noaptea fântânii mele,
nu este întuneric,
ci cum eternul tău văzduhului dezvoală firea,
murirea mea e zboru-n doi,
moartea-i un val, oceanul e iubirea.
Mi-e noapte-n inimă, Ninlil,
dar nu e întuneric,
cum nu e negru în ascunsul humii,
ci numai tu,
cu care veșnicia-și începu
lumina la-ntocmirea lumii.
Cât de săracă le e ziua,
cu-o simplă stea pe cer,
dar noaptea mea atât de luminoasă,
e tot ce-n moartea mea pot să-ți ofer
cu pământeana mea lăută…
Îmbrățișează-mă și mă sărută
cu sărutările presusului de vin,
murirea rostindu-mi
ca focul pe colț de rubin,
din șapte în șapte.
Îmbrățișează-mă și mă sărută
până vom fi doar noapte
și unul altuia ecou.
Doar prin sărut,
lumina prin lumină
prin noi se va-nălța
la cântecul ei nou
din frumusețea cea dintâi,
a timpului pierdut,
când veșnicia a gustat din lut.