Foto: VM diff., Tackon, Color creation

Nu-i frumusețea-n sine
înțelepciunea florii.
Chiar dacă pare,
presusul frumuseții
e iubirea.

Deopotrivă brusturul,
sau crinul cu filigran de soare,
trifoiul, laurusca sau bujorii,
chiar spinul șugubăț de ciumăfaie,
în orişice văpaie
ce se înalță-a floare,
brodări de foc din strune
aleg din pânza firii,
așa precum lăstunii zbor.
Înțelepciunea-nțelepciunilor,
totu-i înțelepciune –
a iubirii!

De ce-mi răspunzi că florile se scutur?
Tu vezi cădere,
eu – profeticul aripilor de flutur.
Înscris pe lutul
de ulcior
este sărutul,
ca steaua care-apune-n stea
muritul ei prin dor –
renaștere din propria-i cenușă
spre alte răsărituri a rodire.
Înțelepciunea-nțelepciunilor,
totu-i iubire,
de-aceea niciodată n-o să cadă.

Lăuta mea,
lumină și livadă
cu cântec în merinde,
când brațul te cuprinde
flămând cum e rubinul
cu dinți de foc mușcând
a soarelui ofrandă,
tu-ncepi să înflorești
din timpul meu de lut,
ca-n cupă vinul
sfințindu-se printr-un sărut
din îngăimatul strunii,
strălimpezind vecia-ți
ca fumul de subțire.
Înțelepciunea-nțelepciunilor,
totu-i iubire!

Tăblița asta,
ce-ar mai putea să poarte
din frumusețea ta fără de moarte?
Eonii tăi de timp înmugurit
adu-mii
din dezumbrirea strunii.
Aici la Eufrat,
tăblița-n foc arzând,
tâlcul de lut,
ce-ntinerește veșniciei firea,
e prins de la-nceputul lumii
în cuneiforma ce ne spune:
Înțelepciunea-nțelepciunilor,
de nu ar fi iubirea,
cum ai putea să o numești înțelepciune?