Foto: Artist, Raluca Pilat

Despre iubire,
pământeana primăvară
când vine să te-ntâmpine,
poate vorbi cu mult mai bine
decât a strunelor cădire
spre zurgălău,
sau de oftat, din când în când,
mocnind
tristeți adânci din tâmpine.

Numele tău,
(cum ai putea să nu te bucuri?)
când l-am rostit aseară către muguri,
lemnul bătrân întinerea cântând,
ca-mbujorări de curcubeu
prin norul pământiu.
Și te-am chemat a câta oară,
vocală cu vocală
pe buza fluierului viu?

Când totu-i primăvară,
cum în Sumer nu fuse niciodată,
și-n fiecare mugur, subțiat de stea,
mijește spus de floare, limpezind
străluminări
ascunse-n dor de fată,
cum ai putea
în piatra din Nippur sub colb să stai?

Lăuta este gata.
Și totu-i o livadă-așteptând,
când pișcă struna a măcriș de mai
și ghimp de lună-nouă te înțeapă.
Asini sălbatici greu cărară
apus de sărbătoare peste coamă,
ca roșia măceașă a răsurii.

Auzi, Ninlil, înalt de lut cum cheamă?
Zece luceferi
am înhămat trăsurii!
Cu tine-n brațe,
nu-i încă nici un leu cu aripi
să știe veșnicia cum se zboară!
Din inimă zvâcnește primăvară
în ghiocel, urzică, urmuză, spin, trifoi,
brotacii râd, în hohote orăcăind
pe pălăria lunii de prin stuhuri!
Totu-i iubire și-nceput luminii.
Cu tine-n brațe,
cum poate fi atât de mică veșnicia ta,
numai cu opt văzduhuri,
când zece din luceferii de soi
i-am prins în ham cu aurul în ținte?

Ninlil, e-atâta primăvară-n amândoi!
Așa cred c-o fi fost
întru livada primelor cuvinte
din care lumea s-a născut
precum lumina primului sărut
din fiat lux al unui ”nu”
ce-avuse-asemuire cu al tău.

– Ce-ai zice tu…?”
– ”N-am zis nimic, dar n-ar fi rău!”