Foto: Ivy Jacobsen

Nu ți-i de-ajuns
pe-o inimă
mai mare cu-n dor decât Sumerul
să domnești?
Peste munți, peste văi
să-i fii rigă?
Ofrandă pe lacuri,
nu ți-s de-ajuns
floarea de noapte și cerul?
Toate-ale tale să-ți fie!
În plus, adânc de păduri
din povești
cu izvorul încă nespus!
Spune-mi, e drept
sărutul meu să mi-l furi?

Nu ți-i de-ajuns
migdalul cu floarea-n hotar,
că ți-a făcut
din legănare de creangă
o flaută?
De ce vrei să-mi furi un sărut?
De ce când te dezmierd
mi-e frică nu cumva să te pierd
pe unde cântecul caută
drum printre rugii de mure?
Migdalul nu crezi că-i de-ajuns?
Spune-mi, e drept,
prima-nflorire a lui
buzele tale să-mi fure?
Poți răule drag,
hai să zic,
doar la ureche să-mi spui?

Aha, înțeleg…
Înșoaptă-l să fie descântec!
Îți promit, nu mă supăr!

***
…iar umbrele lor, acum sub migdal,
s-au unit într-un cântec.
Eufratul, se face
că nu știe nimic,
lăsând veșnicia la mal
semnată-ntr-o buche de nufăr.