AȘA GRĂIT-A EUFRATUL

”Nebunilor,
le-a grăit Eufratul
morocănoşilor bătrâni:
Niciodată noaptea
nu a fost întuneric.
Cine-ar putea
de-ndrăgostiți să-ascundă
genunea
roditoare de adâncuri,
de alte genuni născătoare?

De dincolo de Calea Lactee,
când noaptea-i privighetoare,
au nu vedeți
luceferii
cum unul din altul se-aprind
dorul luminii să-l beie?

Urgisiților,
cine-ar putea
îndrăgostiților să fure
Orionul, Arcturus, Pleiadele?
Pentru ei înfloresc miriadele
început de minune.

Umpleți fluierele,
cu cântec nou, până sus!
Numai noaptea, cerul
n-are ham de apus.
Auziți,
fii ai țărânii și-ai cenușilor,
numai noaptea cerul e liber
luceferii toți să și-i poarte,
neîntinați de apus,
neprihăniți întru spus.
Numai noaptea-și îmbracă
podoaba coroanei și haina,
și-mprumut de la Rigă, inel.
De veți iubi,
Celui-Veșnic fi-veți la fel.”

Astfel le-a grăit Eufratul,
dar nu înainte
să le desferice taina
necunoscută
colbului din vânturișca zării:
” Cântați din alăută,
toți tinerii Sumerului!
La noapte
voi purta cerului
toate însemnele din stele!
Apele mele
s-or dărui în sărut prima oară
apelor mării…”