Foto: VM – Shannon Webster, Inner Glow

Cu sită nouă
gândul rău mă cerne.
‘Nainte de-a fi moartea,
oare văzduhurile tale
or fi fost eterne?

Cu mreajă-nnuielită, sau cu leşnic,
Cel-Veşnic
le-a prins din pura lui închipuire.
Te-a îmbrăcat cu ele,
cer după cer,
tu, primul cântec de iubire
ce l-a rostit Cel-Fără-Greşnic,
cu struna eufrată în Sumer!

La început
temuta moarte era un fiştenimeni
printre mulţimile de frunze,
ce nu le ţine minte bietul pom,
dar când văzu
cât de frumos e primul om,
în şarpe se făcu
prădându-i din privire
văzduhul născător de nemurire.
De-atuncea moartea…
Nu te grăbi să spui
c-o fi nemuritoare,
că pentru fiecare
există ac şi cui.

De nu ar fi iubirea
izvodului fără pricină în izvod,
din ce-ar trăi, cerşindu-ne la pod
dinarul de blestem?
Când tu mă chemi, când eu te chem,
ce dulce-i târgovina pe-un sărut!
Când braţele-mi te-adună
ca din prisacă stupul,
cu fiecare mângâiere-n plus,
a răsărit de lună,
tot mai lăută ţi se face trupul,
negrai iubirii
care a fost luminii început,
fără de soare, fără de apus,
cum ar putea să-mi fie gândul
spre zdreanţa ei,
când până-n vârf de dor
dumbrăvile de tei,
te cheamă înflorinde
spre cântecu-mi ce-n braţe strângu-l?

Au nu aş fi nătângul,
când vinul veşniciei îl pot sorbi încet,
în locul lui s-accept
buretele de-oţet?

De-mi dai o sărutare,
îţi vând al ei secret.
Cea prea semeaţă lumii,
crezând c-ar fi şi Celui-Veşnic
asemenea în rang,
spre noi
o să arunce-o secere.
Ei şi? Iubirea n-are trecere!
Scula de moarte i se-ntoarce înapoi
că n-a ştiut că dragostea,
chiar morţii moartea i-o întoarce
asemeni unui bumerang.