Focul din vatră ne aruncă pereţilor
lăcomire albă de umbră, joc şi scriptură.
Iarba necuratului lângă potirele desenate
după lumina de mână şi noaptea de tipar.
Nălucile heleşteului – dezbrăcare de punte;
Incă puţin şi ora va cade târziului fructă
şi fără de legea şi seama se tropăie
treaptă
cu
treaptă,
ogiva întâia şi vama a doua, dar cine-mi va trece
de-a lungul de umbră,
de-a lungul de foc?
Să cânte de-acum vegetalu-n crispare de rocă;
Măria Sa Domnul sfârşi geografia de lacrimi
şi fruntea şi-o pleacă de-a timpul spre lutul de oală.
(………. va fi din nou roata? Care olar va desprinde
sigiliul de iarbă
spre fire-ar să fie lumină?………………………………..)
Bea din lup şi din fecioară!
Ulciorul cândva fusese schivnic prin pădurile moldave;
iar de cauţi înţelesuri fie-ţi stelele uşoare
ca şi umbrele de vultur, să ajungi către obârşii
unde Mirele te-aşteaptă timpul lui să-ţi împrumute,
moartea lui să-ţi împrumute,
trupul lui să-ţi împrumute.
Dacă ne cunoaştem umbra de ce nu şi focul din vatră
povestindu-ne cenuşă
când prin sălcii când prin aer?
Judecat să-mi fie mersul
după flacăra de-atunci
multe-n una-nchipuite pentru frunza-nscrisă-n tei;
că deşi erau în frică, doar pescarul – altor mări
a plecat ca să destaine taina tot mereu a taină,
focul coborându-şi frunza din Copacul Pogorîrii.
Tot mereu spre alte treceri, tot mereu ne-dor spre umbre
ce la rândul lor sunt ore
din acel ce-şi poartă umbra prin luminile mărunte.
Si de-a pururi… şi de-a pururi….
niciodată… niciodată?
Timpul crud, oh, totuşi muşcă
mărul cercului, dar mugur
a-nflorit din salcie.
Cunoscuţi – înainte de veac – în blestemul de-a nu ne cunoaşte…
Nu-i nimeni să-i bat în poartă? Unde e cugetătorul,
prea iscoditorul eonului acesta? Unde-i sunt porţile?
…că tot ce afirm, pe sub piatră se face-ntrebare
pe drumul lăuntric de sare
curgându-ne dusul spre crucea
înfiptă în patru izvoare.
Toţi au plecat. …şi-n faţa mea – numai pietrele!
Focul în vatră ne toarce a umbră. Ai cui suntem pereţii?
Zidarul ne-a lăsat însemnele şi , vai, cum ne cheamă semnele!
Ce-ar fi să ne însemnăm cu ele spre zidirea de Ană?
Furtul ar fi ca o jertfă de noi pentru noi,
jertfă de cântec şi ardere de tot,
dar totuşi
e‘nainte de solstiţiul gustat euharistic
când sunt aduse toate pentru toate
şi Pasărea e-n chipul limbilor de foc,
când pentru-nvrednicire ne rugăm
cu toate pădurile ce stau mărturie copilului ce-am fost,
cu toate iazurile fiitoare de-a chipuri din unul în altul,
cu toate îndoielilel până la floarea- de- colţ.
Glasul apelor strigă ecouri de foc pentru ziua întâia
a celor trei nopţi şi acelaşi soare,
a celor trei zile gemând după singura Noapte
născând Răsăritul.
Salcie şi tei, apă şi foc – auricularele scrieri
pe unde ne bate în poartă
inima la toate morţile noastre.
Ale cui ne sunt morţile? Ziua Intâia ne ştie
răcoritorul legământ de flăcări, creangă de busuioc
şi-acele miresme din odaia bunicilor înserate sub grindă.
Iar şi mai sus e ziua-a opta – cuibul rândunelelor
dintre spiţele carului mortuar –
pecetea lutului nostru din piatra
Coloanei de Foc.
dumitruichim 