LA CE VĂ-AJUTĂ MOARTEA MEA, RĂSPUNSE IOV

Le crește în privire-ntărâtura

și-n sânge  fierea-și fierbe întărâtul;

de după colțuri mă pândesc,

de strajă nopții, rând pe rând,

când ghiara, când copita,

când coarnele, când râtul.

Il văd pe Iov că e beteag,

cu bube-n cap, pe suflet și pe piept.

Tu, Dumnezeu atoateînțelept

și drag

aprinde-mi o lumină s-o ascult,

să înțeleg precum odinioară

de ce gâtlejul lor poftește-atât de mult

pe robul tău

din calea lor ca să dispară?

La ce le-ajută moartea mea,

pe năsălie mort?

Gândul ce-l port

nu-i de folos că platoșa-i prea grea;

vocala  ce-o-mbrac

prea strâmtă-i pentru ei și lungă,

se-mpiedică-n stiharul ei când vor să-mpungă.

La ce li-e bună moartea mea,

sau zilele ce mi-or rămâne după moarte?

Nici pe acelea nu pot să le poarte

că-aripa lor, celui cu bătături de jug,

amarnică durere-i pentru șale.

Vrei să mă-ntrebi ce-i deranjează?

Sulul cărții Tale  –

că mi L-ai scris nu cu cerneală,

ci-n slovă legământă-n fir de rază.

In bunătatea Ta dumnezeiască

iartă-i că nu o fac din rău,

poate săracii nu știu să citească

scrisul Tău.

Impăcă Doamne frica lor de Carte

și potolește ura din rărunchii lor.

N-am fost de când mă știu

înfricoșat de moarte,

ci numai doar că nu de-ajuns de sus

iubirii Tale am știut  să  zbor.

Asigură-i că sulul cărții care mi-ai deschis

nu răzbunării pot  să-l folosesc

ci lacrimii când de  amurg se uscă;

și niciodată n-o să-l murdăresc

cu spurcăciunea sângelui de muscă.

SPOVEDANIA LUI IOV

 

Acum când se mijește,

din verdele adânc, Pleiada,

suntem atât de singuri

că-avem nevoie

unul de altul,amândoi;

Tu – apa, iar eu – scrisul tău a pește,

că pot ca să-ți șoptesc,

ca-ndrăgostiții între ei,

iubirea și livada.

 

 

Lumină ochilor Te am

de când te știu lumino,

nu-Ți fie scârbă de gunoi

și vino

acum când se mijește

din verde-albăstrui Pleiada.

Și-atât de singuri amândoi!

Aș îndrăzni, dar cum să chem?

Ca unda ce nu spune

nici lunii jocul vălurit,

ci doar arată pe sub spus

cu valul,

iubitul meu Părinte.

Iată,

dincolo de cuvinte

minunea albă, spre minune

preacurată –

a înflorit migdalul!

Doar numai pentru noi

neașteptat și pe ascuns;

Hai, vino,

nu-ți fie scârbă de gunoi!

De când Te știu Lumino,

lumină ochilor și hram.

Vezi, floarea tainei cum ne-a tors

pe-același ram!

 

 

Mi-au zis că fața Ți-ai întors

și că-s uitat de Dumnezeu.

Tu Domnul meu și Dumnezeul meu!

Iubind cum poți să te-ndoiești?

Ca nuca – fașă după fașă

jocul de-ascunselea ghioașă

sărutul  crucii spus în miez.

Același ești,

ascuns cum poți cădea schimbării?

Nu-i blasfemie cei ce zic

că m-ai fi dat uitării?

Vrei să te-ascunzi

dar ceru-i strâmt și nu Te-ascunde bine,

și mai ales când slava Ți-o răsfață,

nu poți scăpa de mine.

Cum o să-Ți sar în brață,

țipând de bucurie, ecou după ecou:

Te-am prins și nu-mi mai scapi

din nou!

De-acuma ești cu totu-al meu…!

 

 

… și totuși sincer să fiu, iată:

Nu-mi place jocu-acesta, Tată.

Nu-l mai vreu.

Să fie ultimul și-atât.

Cu amândouă brațele

am să Te țin de gât

îmbrățișat, cu ochii-nchiși tăcerii.

Doar inimile noastre-o să se-audă

cum bat

de frică și de dragoste, la fel,

ca Sfântul Duh – cu două aripi

și-același trup de porumbel.

BALADA LUI IOV

Din toate hergheliile

ce-i dase Domnul,

numai o gloabă de cal

se rătăcise-n slobod,

iar bietul Iov își alinta sălbătăciunea,

din pofta lui halucinantă –

Somnul.

”Spune-mi,

îl întreba bătrânul singuratic,

pe unde frunza ursitei

fâșâie,

nici noaptea asta nu ai întâlnit

vreo hămesită

haită de lupi

pustia să ți-o sfâșie?”

Calul tăcea

ca o nălucă mov,

și numai dureroasa șchiopătare

pe prundiș,

îi răspundea din trei în trei copite

pe furiș:

” Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov…”

Din nou bătrânul, oropsitul,

pustiul oblojindu-și peste noapte

din locul de osândă,

roșii ca macul  –  genele:

”Am auzit hienele

cu râs din tolba lor flămândă

și am crezut că te-au găsit

și dus la prânz de sărbătoare –

fruptă aleasă din ostrov!”

Răpciuga, tristă iarăși de refuz,

se auzea în depărtare,

din trei în trei copite răspunzând:

”Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov…”

Dar într-o noapte,

prin ceață, Somnul n-a mai nălucit.

Bătrânul –

numai inimii vecin,

se duse cerșetor spre dumerire,

dar inima uitase să mai bată

pe limba veselă din fire,

ca altădată,

și repeta acum de sub procov:

”Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov…Iov…Iov…”

PSALMUL 151  AL  LUI  IOV

Sunt iarăși Iov, limbut cum este piua,

Prea Milostive – fără de gard livezii,

de-aceea dis-de-dimineață,

cum se crapă ziua

cuvintele mele spre Tine

cu laudă saltă ca iezii.

Iartă-mi și mielul fără de mamă

care-l iubești că Te cheamă

peltic

și-Ți molfăie ciucurii

de la stihare

crezând că ești vreun soi ciudat de floare

ce-l ia în brațe și îl iartă

că e prostuț și-atât  de mic.

Sunt iarăși Iov, prea gureș, cerșetorul

de stele – noaptea, ziua – de-a Ta rază;

iartă-mi lihnitele-mi cuvinte,

că behăitul lor mereu te deranjează.

Dar ce să fac, Părinte?

Numai Tu mi-ai rămas izbăvire,

ne-nviforat liman e ochiul Tău,

iar când pe masă

lângă merinde pui

paharul plin de seară

îți mulțămesc de toate ale zilei

și-n primul rând că m-ai ferit de rău.

Ajuns-am tuturora otreapă  de ocară

și-și sug cu paiul îndelunga spurcăciune:

Iată-l pe Iov,

gubav ca spicul cu tăciune!

A mai rămas ceva neclevetirii-n pânză

din tot ce-am fost,

până în miez de rânză;

a mai scăpat ceva mocirlei și otravei

și ochiului îngălbenit de fiere?

Livadă fără gard și adăpost,

doar către Tine caut mângâiere;

chiar umbrei mele am ajuns străin,

că bubele și rănile-mi cunoști,

iar inima zvârlită undeva

mi-o știi cât mi-e de hârbă.

Numai Tu mă săruți

și nici măcar nu Ți-e scârbă

spălându-le cu untdelemn și vin.

Trimite îngerul

chilia să mi-o-nchidă,

iar cheia în deșanț

s-o zvârle în gunoaiele din șanț;

că Iov a rupt cu dinții pe aspidă

și n-a murit, că nu a terminat

să-și spună mulțumirea

întreagă către Domnul

mai înainte ca să-l pască somnul.

IOV  –  FRATELE DOMNULUI

”Oare acesta să-mi fie ceasul?

Și care mi-e paharul ce-o să-l beu?

De azi noapte hiena

îmi hă-hă-ie în față, în nas,

și nimic din mine n-a mai rămas

să nu-mi batjocorească:

”Iată-l pe Iov

ce s-a-ncrezut în Dumnezeu!

De ce nu vine

acum  să-l mântuiască?”

Smeritu-m-am foarte

îmbrăcat în sac și cenușă

și cu grumazul frânt;

din rărunchi și străfundul inimii strig:

 Părinte, nu mai pot,

mă soarbe pustiul,

și vârtutea din duh

nici aceasta nu este cu mine;

mi-e frică, mi-e foame,

mi-e sete, mi-e frig.

Invelește ciolanele mele

cu pătura Ta de somn și pământ.

Facă-se voia Ta

chiar dincolo de moarte

că iubitu-Te-am foarte.”

Pe când se ruga

Iov

a văzut la răscruce

pe Fiul Omului

căzând prima oară sub cruce.

Inchise ochii și oftând tot largul

se prăbuși alături, în genunchi,

apoi amândoi se ridicară

să-nalțe peste lume

catargul.