BALADA LUI IOV

Din toate hergheliile

ce-i dase Domnul,

numai o gloabă de cal

se rătăcise-n slobod,

iar bietul Iov își alinta sălbătăciunea,

din pofta lui halucinantă –

Somnul.

”Spune-mi,

îl întreba bătrânul singuratic,

pe unde frunza ursitei

fâșâie,

nici noaptea asta nu ai întâlnit

vreo hămesită

haită de lupi

pustia să ți-o sfâșie?”

Calul tăcea

ca o nălucă mov,

și numai dureroasa șchiopătare

pe prundiș,

îi răspundea din trei în trei copite

pe furiș:

” Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov…”

Din nou bătrânul, oropsitul,

pustiul oblojindu-și peste noapte

din locul de osândă,

roșii ca macul  –  genele:

”Am auzit hienele

cu râs din tolba lor flămândă

și am crezut că te-au găsit

și dus la prânz de sărbătoare –

fruptă aleasă din ostrov!”

Răpciuga, tristă iarăși de refuz,

se auzea în depărtare,

din trei în trei copite răspunzând:

”Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov…”

Dar într-o noapte,

prin ceață, Somnul n-a mai nălucit.

Bătrânul –

numai inimii vecin,

se duse cerșetor spre dumerire,

dar inima uitase să mai bată

pe limba veselă din fire,

ca altădată,

și repeta acum de sub procov:

”Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov…Iov…Iov…”