PSALMUL 151  AL  LUI  IOV

Sunt iarăși Iov, limbut cum este piua,

Prea Milostive – fără de gard livezii,

de-aceea dis-de-dimineață,

cum se crapă ziua

cuvintele mele spre Tine

cu laudă saltă ca iezii.

Iartă-mi și mielul fără de mamă

care-l iubești că Te cheamă

peltic

și-Ți molfăie ciucurii

de la stihare

crezând că ești vreun soi ciudat de floare

ce-l ia în brațe și îl iartă

că e prostuț și-atât  de mic.

Sunt iarăși Iov, prea gureș, cerșetorul

de stele – noaptea, ziua – de-a Ta rază;

iartă-mi lihnitele-mi cuvinte,

că behăitul lor mereu te deranjează.

Dar ce să fac, Părinte?

Numai Tu mi-ai rămas izbăvire,

ne-nviforat liman e ochiul Tău,

iar când pe masă

lângă merinde pui

paharul plin de seară

îți mulțămesc de toate ale zilei

și-n primul rând că m-ai ferit de rău.

Ajuns-am tuturora otreapă  de ocară

și-și sug cu paiul îndelunga spurcăciune:

Iată-l pe Iov,

gubav ca spicul cu tăciune!

A mai rămas ceva neclevetirii-n pânză

din tot ce-am fost,

până în miez de rânză;

a mai scăpat ceva mocirlei și otravei

și ochiului îngălbenit de fiere?

Livadă fără gard și adăpost,

doar către Tine caut mângâiere;

chiar umbrei mele am ajuns străin,

că bubele și rănile-mi cunoști,

iar inima zvârlită undeva

mi-o știi cât mi-e de hârbă.

Numai Tu mă săruți

și nici măcar nu Ți-e scârbă

spălându-le cu untdelemn și vin.

Trimite îngerul

chilia să mi-o-nchidă,

iar cheia în deșanț

s-o zvârle în gunoaiele din șanț;

că Iov a rupt cu dinții pe aspidă

și n-a murit, că nu a terminat

să-și spună mulțumirea

întreagă către Domnul

mai înainte ca să-l pască somnul.

Advertisements