BARABA

 

”Eu să-I duc viața Altui mai departe?

 Nevinovat L-am cunoscut și fără hibă.

Oare nu-s El, născut de la iertare,

când fără condamnare

prin moartea Lui trăiesc pe după   moarte?

 

Zău, nu știu cum stă treaba!”

Vorbea de unul singur,

pornit la vânătoarea lui Iuda,

Baraba.

 

”De mâna mea nu scapă,

chiar cârtiță de-ar încerca ascunsul

de zece ori sub groapă”

și înjurând pe trădător,

țipa nebun că el este Iisus,

când orice frunză sânge lunii e,

țipând isteric ca muierea în harang,

când s-a holbat în sus,

la capătul de funie

iată-l pe Iuda!

balang-balang  în ștreang,

cu limba scoasă din bocanc scălâmb –

fruct nefirescului copac

cu cornul răsucit cum e blestemul strâmb.

 

Si Baraba cu mâna pe prăsea:

”Cum de-ai scăpat de mine hienă și cățea,

lașule,

unde ți-e punga – pungașule?

Așa te-a-nvățat Belzebutul,

vicleanul,

tătuca?

Si răgușit Baraba zvârli cu toată ciuda

iataganul

tăindu-i funia din zbor

lui Iuda.

 

Ce a urmat citim la Sfântul Luca

în Fapte

că Iuda a căzut și s-a spart

ca putregaiele

risipindu-și pe ogor

măruntaiele.

De Baraba nu se mai spune nimic

în Fapte.

Stătea-ngenuncheat la pământ –

mușcându-și pumnii  în disperare.

Era pe la amiaza cea mare

când soarele lumina și-a frânt

și peste-ntreaga lume

s-a făcu întuneric  fără de noapte.