SPOVEDANIA LUI IOV
Acum când se mijește,
din verdele adânc, Pleiada,
suntem atât de singuri
că-avem nevoie
unul de altul,amândoi;
Tu – apa, iar eu – scrisul tău a pește,
că pot ca să-ți șoptesc,
ca-ndrăgostiții între ei,
iubirea și livada.
Lumină ochilor Te am
de când te știu lumino,
nu-Ți fie scârbă de gunoi
și vino
acum când se mijește
din verde-albăstrui Pleiada.
Și-atât de singuri amândoi!
Aș îndrăzni, dar cum să chem?
Ca unda ce nu spune
nici lunii jocul vălurit,
ci doar arată pe sub spus
cu valul,
iubitul meu Părinte.
Iată,
dincolo de cuvinte
minunea albă, spre minune
preacurată –
a înflorit migdalul!
Doar numai pentru noi
neașteptat și pe ascuns;
Hai, vino,
nu-ți fie scârbă de gunoi!
De când Te știu Lumino,
lumină ochilor și hram.
Vezi, floarea tainei cum ne-a tors
pe-același ram!
Mi-au zis că fața Ți-ai întors
și că-s uitat de Dumnezeu.
Tu Domnul meu și Dumnezeul meu!
Iubind cum poți să te-ndoiești?
Ca nuca – fașă după fașă
jocul de-ascunselea ghioașă
sărutul crucii spus în miez.
Același ești,
ascuns cum poți cădea schimbării?
Nu-i blasfemie cei ce zic
că m-ai fi dat uitării?
Vrei să te-ascunzi
dar ceru-i strâmt și nu Te-ascunde bine,
și mai ales când slava Ți-o răsfață,
nu poți scăpa de mine.
Cum o să-Ți sar în brață,
țipând de bucurie, ecou după ecou:
Te-am prins și nu-mi mai scapi
din nou!
De-acuma ești cu totu-al meu…!
dumitruichim 