SPOVEDANIA LUI IOV

 

Acum când se mijește,

din verdele adânc, Pleiada,

suntem atât de singuri

că-avem nevoie

unul de altul,amândoi;

Tu – apa, iar eu – scrisul tău a pește,

că pot ca să-ți șoptesc,

ca-ndrăgostiții între ei,

iubirea și livada.

 

 

Lumină ochilor Te am

de când te știu lumino,

nu-Ți fie scârbă de gunoi

și vino

acum când se mijește

din verde-albăstrui Pleiada.

Și-atât de singuri amândoi!

Aș îndrăzni, dar cum să chem?

Ca unda ce nu spune

nici lunii jocul vălurit,

ci doar arată pe sub spus

cu valul,

iubitul meu Părinte.

Iată,

dincolo de cuvinte

minunea albă, spre minune

preacurată –

a înflorit migdalul!

Doar numai pentru noi

neașteptat și pe ascuns;

Hai, vino,

nu-ți fie scârbă de gunoi!

De când Te știu Lumino,

lumină ochilor și hram.

Vezi, floarea tainei cum ne-a tors

pe-același ram!

 

 

Mi-au zis că fața Ți-ai întors

și că-s uitat de Dumnezeu.

Tu Domnul meu și Dumnezeul meu!

Iubind cum poți să te-ndoiești?

Ca nuca – fașă după fașă

jocul de-ascunselea ghioașă

sărutul  crucii spus în miez.

Același ești,

ascuns cum poți cădea schimbării?

Nu-i blasfemie cei ce zic

că m-ai fi dat uitării?

Vrei să te-ascunzi

dar ceru-i strâmt și nu Te-ascunde bine,

și mai ales când slava Ți-o răsfață,

nu poți scăpa de mine.

Cum o să-Ți sar în brață,

țipând de bucurie, ecou după ecou:

Te-am prins și nu-mi mai scapi

din nou!

De-acuma ești cu totu-al meu…!

 

 

… și totuși sincer să fiu, iată:

Nu-mi place jocu-acesta, Tată.

Nu-l mai vreu.

Să fie ultimul și-atât.

Cu amândouă brațele

am să Te țin de gât

îmbrățișat, cu ochii-nchiși tăcerii.

Doar inimile noastre-o să se-audă

cum bat

de frică și de dragoste, la fel,

ca Sfântul Duh – cu două aripi

și-același trup de porumbel.

Advertisements