BALADA LUI IOV

Din toate hergheliile

ce-i dase Domnul,

numai o gloabă de cal

se rătăcise-n slobod,

iar bietul Iov își alinta sălbătăciunea,

din pofta lui halucinantă –

Somnul.

”Spune-mi,

îl întreba bătrânul singuratic,

pe unde frunza ursitei

fâșâie,

nici noaptea asta nu ai întâlnit

vreo hămesită

haită de lupi

pustia să ți-o sfâșie?”

Calul tăcea

ca o nălucă mov,

și numai dureroasa șchiopătare

pe prundiș,

îi răspundea din trei în trei copite

pe furiș:

” Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov…”

Din nou bătrânul, oropsitul,

pustiul oblojindu-și peste noapte

din locul de osândă,

roșii ca macul  –  genele:

”Am auzit hienele

cu râs din tolba lor flămândă

și am crezut că te-au găsit

și dus la prânz de sărbătoare –

fruptă aleasă din ostrov!”

Răpciuga, tristă iarăși de refuz,

se auzea în depărtare,

din trei în trei copite răspunzând:

”Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov…”

Dar într-o noapte,

prin ceață, Somnul n-a mai nălucit.

Bătrânul –

numai inimii vecin,

se duse cerșetor spre dumerire,

dar inima uitase să mai bată

pe limba veselă din fire,

ca altădată,

și repeta acum de sub procov:

”Iov-Iov-Iov… Iov-Iov-Iov… Iov…Iov…Iov…”

PSALMUL 151  AL  LUI  IOV

Sunt iarăși Iov, limbut cum este piua,

Prea Milostive – fără de gard livezii,

de-aceea dis-de-dimineață,

cum se crapă ziua

cuvintele mele spre Tine

cu laudă saltă ca iezii.

Iartă-mi și mielul fără de mamă

care-l iubești că Te cheamă

peltic

și-Ți molfăie ciucurii

de la stihare

crezând că ești vreun soi ciudat de floare

ce-l ia în brațe și îl iartă

că e prostuț și-atât  de mic.

Sunt iarăși Iov, prea gureș, cerșetorul

de stele – noaptea, ziua – de-a Ta rază;

iartă-mi lihnitele-mi cuvinte,

că behăitul lor mereu te deranjează.

Dar ce să fac, Părinte?

Numai Tu mi-ai rămas izbăvire,

ne-nviforat liman e ochiul Tău,

iar când pe masă

lângă merinde pui

paharul plin de seară

îți mulțămesc de toate ale zilei

și-n primul rând că m-ai ferit de rău.

Ajuns-am tuturora otreapă  de ocară

și-și sug cu paiul îndelunga spurcăciune:

Iată-l pe Iov,

gubav ca spicul cu tăciune!

A mai rămas ceva neclevetirii-n pânză

din tot ce-am fost,

până în miez de rânză;

a mai scăpat ceva mocirlei și otravei

și ochiului îngălbenit de fiere?

Livadă fără gard și adăpost,

doar către Tine caut mângâiere;

chiar umbrei mele am ajuns străin,

că bubele și rănile-mi cunoști,

iar inima zvârlită undeva

mi-o știi cât mi-e de hârbă.

Numai Tu mă săruți

și nici măcar nu Ți-e scârbă

spălându-le cu untdelemn și vin.

Trimite îngerul

chilia să mi-o-nchidă,

iar cheia în deșanț

s-o zvârle în gunoaiele din șanț;

că Iov a rupt cu dinții pe aspidă

și n-a murit, că nu a terminat

să-și spună mulțumirea

întreagă către Domnul

mai înainte ca să-l pască somnul.

IOV  –  FRATELE DOMNULUI

”Oare acesta să-mi fie ceasul?

Și care mi-e paharul ce-o să-l beu?

De azi noapte hiena

îmi hă-hă-ie în față, în nas,

și nimic din mine n-a mai rămas

să nu-mi batjocorească:

”Iată-l pe Iov

ce s-a-ncrezut în Dumnezeu!

De ce nu vine

acum  să-l mântuiască?”

Smeritu-m-am foarte

îmbrăcat în sac și cenușă

și cu grumazul frânt;

din rărunchi și străfundul inimii strig:

 Părinte, nu mai pot,

mă soarbe pustiul,

și vârtutea din duh

nici aceasta nu este cu mine;

mi-e frică, mi-e foame,

mi-e sete, mi-e frig.

Invelește ciolanele mele

cu pătura Ta de somn și pământ.

Facă-se voia Ta

chiar dincolo de moarte

că iubitu-Te-am foarte.”

Pe când se ruga

Iov

a văzut la răscruce

pe Fiul Omului

căzând prima oară sub cruce.

Inchise ochii și oftând tot largul

se prăbuși alături, în genunchi,

apoi amândoi se ridicară

să-nalțe peste lume

catargul.

Ieri lângă patul meu

s’a oprit o fereastră:

“E frumos afară”, zise în cele din urmă.

“Stiu”, i-am răspuns;

Apoi ne-am privit unul pe altul

furați de orice  cuvânt

de care să ne prindem.

“Dacă pot să te ajut cu ceva,

dă-mi un telefon” şi a plecat

aşezându-mi perna mai bine.

Apoi au venit două uşi.

Una era îmbrăcată în alb şi alta în negru:

“Am venit să te luăm acasă”

zise cea îmbrăcată în alb.”Afară e soare.

Livada de cireşi a înflorit…”

“Am venit să te luăm acasă”

zise şi cea îmbrăcată în negru.

“Afară e lună plină

de parcă ar fi ziuă. …Arţarii roşii,galbeni…

şi apele în murmur din pravilă rostesc”.

Sora intră în cameră zâmbind

şi tot zâmbind îmi invită uşile afară:

“S’a terminat ora … E târziu… ”

Rămas singur

aud doar pantofii vizitatorilor plecând:

tic-tac…tic-tac… tic-tac…tic-tac…

Unde a stat fereastra e o pânză de giulgiu pe geam.

In locul uşilor – două scaune goale.

Numai ceasul s’a îndrăgostit de uşi şi-mi repetă:

“A-fa-ră- e…a-fa-ră-e…a-fa-ră-e…’

Kitchener,Ontario

Deasupra mormântului au zidit o biserică,

deasupra bisericii au zidit o sinagogă,

deasupra sinagogii au zidit o moscheie,

deasupra moscheii au construit un spital,

deasupra spitalului au construit un zid,

deasupra zidului au construit o şosea.

Apoi cetatea a făcut zidului cartiere:

cartierul creştin, evreiesc şi musulman,

cartierul de limbi clasice  – cartierul latin şi cartierul grecesc,

cartierul de naţii – cartierul armean, românesc,rusesc,etc

Epidemia de ziduri continuă

şi toată populaţia globului a intrat în panică

răspândindu-se vestea

că de fapt mormântul era gol.

Dacă acel greier prior nu ți-ar fi atras atenția că steaua de nuntă ți-a căzut în păr poate că am fi mers încă împreună, mână în mână, până la munții tăcerilor albe care ne așteptau înveșmântați cu toate cerurile de sărbătoare !
Dar nu am mai ajuns, pentru că tu te-ai oprit și ,fără ca să înțeleg de ce , i-ai vorbit pe limba lui greierească, arătând spre mine și spre munții care ieșiseră în fața timpului așteptându-ne.
”Ce ți-a zis, Flory, greierul din vatra lunii de ai șovăit să-i răspunzi pe graiul nostru și-i făceai semn cu degetul la gură să nu mai spună la nimeni? ” Dintr’o dată privirile tale jucăuș s-au luminat: ”Vrei să încerci și tu coroana? Zi: da!” Apoi mi-ai spus: ”Tine-mi creanga cuvintelor mele până mă voi întoarce de acolo.” ”Dar unde vrei să mergi fără de mine?” am întrebat. ”Nu spune la nimeni”, mi-a șoptit și în fața ei am văzut pasărea albastră, zburătoarea demultului,când cerul nu odrăzlise nici un fel de alună de luceafăr, pasărea albastră care-și avea cuibul sub streașina de papură și stuf a Sfântului Arhanghel Gavriil.
M-am uitat la cuvintele ei, pentru prima dată atât de aproape și am zâmbit. Erau aceleași. Ca niște boabe de rouă încremenite pe firul de mătănii. ”Intr’o zi o să te învăț și pe tine cuvintele mele. Uite, acesta este ”a” – începutul, alef și alfa, de aceea este verde ca ochiul de înger; iar acesta stânjeniu, ca sperla de luceafăr ars de dor, este din casa și neamul lui ” a fost”. Adeseori îl vezi, când coboară oile pe dungă de clopot că se odihnește pe prispa lui ”odată”. Deasupra lui ”odată” e scara ce duce în podul bunicilor, cu lacrele pline de cărți colorate și gutuie. Nu râde de ”ca”. E un pisoi mic cu mustățile încă pline de laptele lunii, dar teme-te, dragul meu, de ”niciodată”. Să nu cumva să stai sub el vreodată pentrucă umbra lui miroase a noapte și blestem . Noroc că mai există iarnă, că altfel toată lumea ar fi zăvorâtă sub umbra lui ca de frunză de nuc, umbră de bahnă plină de stihiile blestemului verde. Dar nu te speria, dragul meu, pentru că ”niciodată” nu poată să-ți facă nici un rău pentru că e pe aceeași ață cu ”a” , iar ”a” este prima literă din care Dumnezeu l-a zidit pe om. ”
”Flory”, am zis, privind încă fascinat la rozariul cuvintelor tale, ”înseamnă că… : ”A fost odată ca niciodată…”
Abia acum înțeleg stihul tău în care îți ascundeai cuvintele ca într-un castel de nucă.” ”Ti-am spus să nu vorbești” , am auzit o voce de sus, ”niciodată despre cuvintele mele!” și în momentul acela cuvintele s’au rupt de pe șirag și au început să se rostogolească precum bolovanii de pământ peste mine… niciodată nu fost odată…unde ești ”a”?…. odată nu a fost niciodată…a fost niciodată odată… Si tu erai parcă pe o punte și puntea era legată de două stele și parcă ai zis:”Lasă cuvintele și vino, vino, după mine. ”A” este la mine și vom face un porumbar de cuvinte și vom înfia toate păsările și avem grâu fiert să le dăm de mâncare până vor crește de mărimea lui ”aleluia”.Când am privit din nou , puntea dispăruse și greierul alb a tras perdeaua de la prima stea cu care se începe noaptea lui ”A fost odată ca niciodată… ”

Inceput de trimestru

Nu fii îngrijorat, a trebuit să plec,

chiar dacă timpul era’n frunzar sărac.

Intr’o cămăruță rece

fiica de liliac

tremurând ținea în mână

un gherghef și un ac

și era singură și plângea :

”Nu știu cum se scrie rădăcina

și nici culorilor din icoană

cum să le amestec lumina.

Tare sunt singură și orfană!”

Nu fii trist, o să viu,

nu ai teamă;

trebuie întâi să-i fiu mamă

și-o să stau, să-o’nvăț ca să scrie,

măcar trimestrul acesta – liliachiu.

BILET

Când vei găsi aceste cuvinte,

eu voi fi departe,

dincolo de viață și moarte,

dincolo de crin, dincolo de nea.

Cheia, de data aceasta,

am ascuns-o sub stea.

Ca să nu te sperii de plecarea mea,

lângă oleandru  –  niște șoapte

dintr’o poveste pretinsă,

iar pentru frica de noapte

ți-am lăsat la fereastră

gutuia lunii aprinsă.

 

VECINA BRADULUI

S’a făcut târziu în toate

și în mugur și în poate.

Numărul perfect și sferic

de ce iscă întuneric?

Dacă-i noapte, noapte fie,

chiar și frunza e târzie.

De așa singurătate

inima la ce porți bate,

meșterind scripturi de pește,

ce mai vrea, ce mai cerșește?

Sensul lumii cine’nnodu-l

când și steaua și-a tras podul?

Timp de scuturat cocorii,

noaptea își mânâncă zorii,

iară tu lumină lină

te-ai făcut cu’n brad vecină.

RUGACIUNEA   MELCULUI

De-acum

să nu mai râzi niciodată de melc,

omule, plin de orgoliu!

De când  i-au îngropat nevasta,

casa și-a vopsit-o în doliu

și la vecernii slujite de tei

duce în spate toate-amintirile ei.

Din când în când cu început de privechi

îngenunchează

ca o literă din manuscrisele vechi

și-aprinzând de la lună o rază,

în poarta schitului de sub fragă

ridică amândouă mâinile către cer

și se roagă.

Rugăciunea lui curge peste amine:

”Doamne, ajut-o la drum

și să-ajungă acasă cu bine!”

 

AZI NOAPTE IARBA TE-A VISAT

Drum de literă săracă

te-a răpit după prisacă

unde-i scris cu chihlimbar

ziua morii’n calendar.

Amăgire?  Sărbătoare?

Nunta-i toarsă pe ulcioare.

După cerbul alb te-ai dus…

De ce-ai ascultat de fus?

Dacă-a fost, sau n’a fost, dacă…

Zice-se că la prisacă,

unde greieri rod din rază,

noaptea iarba te visează.

 

PEISAJ BUCUREȘTEAN

Student și tu și eu.

Si tot în anu’ntâi era și Luna Mai.

Te așteptam la Cimitirul Belu.

Cum zăngănea de vesel,

din bălămăli râzând până la stele,

căruța ruginită de tramvai

cu zdrăngănit liturgic în stație oprind !

Și eu te căutam la geam

ca’n noaptea sfântă un colind.

Toamna  prin parcul Cișmigiu  –  doar aur,

iar eu te chinuiam cu Schopenhau ‘r…

Pe sens oprit intram în amintire și invers;

ne fluiera ca dintr’o sticlă-un polițai

și Luna Mai

întotdeauna haimana

își scotea limba și-i cânta din nas,

iar eu îl întrebam dacă exist.

Sărmanul polițist

și astăzi mai socoate

amenzile nescrise ce-am tot primit de la copaci

și de-acel ceas din colț ce-a tot rămas

mereu târziu și repetent în viață.

 

COPĂCEASCĂ

Săracii!

Ați auzit ce mi-au spus copacii

când aurul în dinți li-l tot încearcă toamna?

”De când venit-a Doamna

și între noi făcutu-i-ați culcușă,

la miezul nopții vine să ne bată’n ușă;

sau când ți-e ceasul plin și ți-e mai drag

e pusă pe harțag,

că frunza, vorba, chir și creanga ne-o sucește

și ne învață ca să ne purtăm

complet necopăcește;

bunăoară,

de ce ne-ascundem lemnul de vioară,

de ce nu amurgim a vină,

de ce ne proțăpim în rădăcină

și nu zburăm a stemă  peste păișul ierbii

cum brazii își învață seara cerbii

când toamna’n frunză verdele și-a stâns.

Apoi se pune pe plâns,

că noi cu toată regala copăcime

nu știm cum s’o’mpăcăm: ”Ce fel de rime,

o’ntrebăm, să-ți meșterească pinul, moșu’ tei,

sau poftă ți-e din plosca lunii ca să bei?”

Si-atunci se mohorăște ca un prunc, anume

și’n cor ne pune să chemăm un nume.

Ascultă tu, de înțelegi? ceva

așa cum zici ”titaniu”.

– ”O, numele nu-i straniu

și nu-i ciudat de fel;

e numele pe care i l-am scris

în aurul rotund de pe inel.”

AMINTIRI DIN ATLANTIDA

Parcă ieri, parcă nicicând

am văzut un cerb zburând.

– Taci mușcatei din ferest’e

începutul de poveste.

Parcă-a fost nicicând, ba ieri

niște fagi ne-au fost năieri.

– Taci, că apa se întoarce

unde luna’n fir se toarce.

Parcă-a fost, dar când a fost?

Pe-atunci toate aveau rost.

– Nu mai spune că te-aude

și cu vin o să te ude.

Că a fost? Ba… fost-a. Ba?

– De ce te-ai jucat cu-o stea?

Smulgeai zile din petale

ce se scriu pe cruci, pe oale.

Oare chiar să știi n’ai vrut?

Tot ce-i sigur e-un părut;

Harta noastră-a Atlantidei ?

Tot ce-avem  –  pilda omidei!

 

DESPRE CIRESI NUMAI DE BINE, DAR TOTUȘI

”Așa este și iubirea noastră!”

Stăteam amândoi în fața cireșului înflorit.

”Cred că l-a jefuit pe Dumnezeu

(am zis eu)

când s’a născut în Betleem.”

– ”Nu spune asta, e păcat!

Au nu ți-e frică de blestem?”

Si’n fața lui ne-am sărutat

***

Azi noapte’n vis parcă-mi spuneai:

– ” Nu fii gelos, că nu-i nimic a greș;

e doar un cireș!”

– ” O fi, n’o fi… ( răspuns-am eu pe față)

Când el te ține’n brață

și înainte să te culce

ți-anină’n creangă steaua cea mai dulce

găsită’n rugi cu diamantul rar

și te’nvelește cu frunzarul lin,

cu patimă, suspin după suspin

și tu îmi spui că n’ai habar?”

De-a fost un vis, sau m’a mințit vreun val,

cireșul încă mi-i rival.

 

SCHITUL DIN ACELAȘI DOR

După ce s’au împlinit scripturile

se pogorâră de sub pisc și de pe la vad

pădurile

și ți-au adus crucea

amirosind a ger și tămâie de brad.

Trei zile apoi au trecut

și’n cele din urmă

iată că vin și fiicele ierbii.

– ” Pe unde-ați umblat mironosițelor sfinte

( le-ai întrebat)

de veniți cu felinar târzielnic de rouă?”

– ” Tot rătăcit-am după greier

poteca pădurencelor albine,

din ceară de apus  –  o candelă nouă;

și-apoi tot el ne-a zăbovit

înțelepțirea să le-o bea din sfatul lor

cum să-și ridice schitul din același dor

aicia lângă tine.”

 

SPOVEDANIA LUI FLORY

Am săvârșit păcatul cel de moarte,

dar nu îndeajuns ca să fiu moartă;

să facem pace și mă iartă,

iar jurământul meu de adevăr

fie-mi făclia;

n’am rezistat ispitei

de a mușca din măr

să văd măcar odată’n viață

cum ar putea să guste

veșnicia.

 

E CINEVA LA UȘĂ

Că nu e nici liniște;

parcă-i culoarea de stânjen.

De-ar fi singurătate

ar veni la ușă și ar bate.

Dar nu-i. O cunosc. Are gustul amar.

Oare ce-ar putea să însemne

când ți se pare

că în dumbrava inimii auzi

prin frunzele uscate

pașii tăietorului de lemne.

 

INTOARCE CEASUL ÎNAPOI

E toamnă

lasă timpul spre galben ca să treacă,

povestea să’nsereze’n amărui,

te-am căutat și-aseară în prisacă

să văd ce frunze colorate-o să-mi mai spui.

Am tras la poartă muzica lui Grieg,

dar parcă’n urmă printre scrisul de pelin

am auzit ceva ca un suspin:

”Dă drumul ceasului’napoi

că iarăși mi-este frig.”

Si m-am uitat la înger,

ce-ți stă, în partea dreaptă, lângă umăr

precum caisu’n mai când luminează:

”Crezi că-a fost ea ce-a suspinat din număr

că n’are ‘n vatră nici măcar o rază?’

Oricine o fi fost,

norocu-i prisosise din amnar,

că-a ațâțat în fiecare frunză

cu cremenea de stea grăunța de văpaie,

tăcerile de foc dintr’un arțar

că până și-astăzi ard până la cer

în pălălaie!

PĂCAT DE MOARTE

Mă așteptam să te strecori în port

fără permis  –  pe  blat  –

și nici măcar biletul de transport,

dar nu credeam că-ajunsă’n larg

să bei dintr’un luceafăr pe furiș,

fără mustrări,

și liniștită chiar, să-adormi  apoi

sub semnul crucii din catarg.

 

AJUTĂ NECREDINTEI MELE

– Crezi tu?

– Cred Doamne, ajută necredinței mele

și dacă poți,

să nu mă mai pândească

nici iarba și nici steaua,

chiar peste florile-mi de ghiață

ce vor să Te cunoască,

trage la noapte, când mă rog,

ca pe-un amin  –  perdeaua.

 

AUTOBIOGRAFIE

Eu n-am murit.

Numai cei de la masa timpului

pot flămânzi de timp și chiar muri.

Un cântec nu știe să moară;

el poate adormi anotimpului,

dar e trezit din nou de vioară.

 

PICTORUL DE FRESCĂ

Ca să nu ating ulciorul

pentru Cina de Taină

îmi este teamă chiar să mai scriu

Cuvântului pe lângă.

Iată-mă precum Lazăr

înfășurat în pustiu.

In fața mea s-a oprit Iisus

și-a început să plângă.

 

LA EXAMEN

Nu învățaseși lecția aceasta.

Pe malul mării, sub un cer de sare,

valurile,

ca la examen, îți scriau pe nisip

aceeași și aceeași întrebare.

Ași fi vrut ca să-ți suflu răspunsul,

dar sub cerul de sare, pe plaja pustie,

cu degetul la gură mă oprea,

dând din cap, o făclie.

POARTA DE LEMN

Din vârful stâncii

păreau un pin coarnele cerbului.

Si era în vremea aceea

cu un râu citindu-ți toată ziua a treia

până când ți s-au  întunecat

toate pădurile verbului.

‘O să te duc dincolo,

că-ți știu cărarea ce pe sub literă duce”,

îți zise cerbul alb

care’n mijlocul coarnelor aprinse,

avea în loc de făclie

o cruce.”

”Nu te grăbi”, răspunse îngerul tău,

parcă niciodată atât de calm :

”Lasă-l pe el afară și să nu uiți deschisă

poarta de lemn a primului psalm !”

DEMITIZARE

In ultimul act,

fără ca să fie rolul lui,

cosașul se-ncăieră cu moartea

(îi stătea bine cu breton,

făcând pe serioasa)

că i-a știrbit coasa.

Scena trebuia să fie goală,

și nu se arătase nici timpul

care se ocupa cu lumina.

Bietul regizor

le striga  ca la școală:

”Opriți-vă și trageți cortina!”

FETIȚA CU ȘTERGARUL LA CRUCE

Credeam că măcar păsărilor

or să le pese

și vor tăcea la răscruce

văzând în fața punților albe

fetița cu ștergarul la cruce.

Credeam că poate izvorul

murmurul vesel n-o să-l mai lunece

de-a ”cinele”, de-a ”oarele”.

Credeam că soarele

măcar o parte o să se’ntunece,

cel puțin în fața mălinului –

visătorului rostitor de ectenie –

amirosind a  denie.

Dar numai îngerul s-a oprit,

fără să mă mustre cu vreo întrebare,

și a luat în brațe

pe fetița cu ștergarul la cruce

și amândoi au dispărut pe puntea

ce duce

pe deasupra de Vinere Mare.

SFESNIC DE NISIP

Si acum își amintește marea

de nisipul acesta de țărm

în care înfigi lumânarea.

Cum s-au împăcat valurile

în acest dreptunghi  cu boabe târzii,

unde se aprind deopotrivă orele

și pentru morți și pentru vii.

Ai grijă când atingi nisipul acesta

cu lumânarea,

fă-o încet ca zborul de albină

că de numele lui cules cu lumină

și-acum își amintește marea.

SFEȘNICĂ POMENIRE

Primăvara oamenii,

cu privirea mohorului,

ca niște hultani uriași în zarea opacă,

scormonesc nu doar pământul,

ci chiar doru’ lui

de sfeșnică pomenire

în prisacă.

Ascund boabele

în străfundurile brazdei

ca pietricelele în albia râului

și nimănui nu-i șoptesc vedenia

grâului

de la prisaca învecinată cu denia.

Dar tu când vei ajunge la țintirimul

grâului

mergi încet pe lângă brâul lui,

ignoră fâlfâirea aripilor de mac:

”pe-aici nu se trece”

și urcă tot mai sus,

până la schitul zidit de culbece,

la schitul de os cu turlă vărgată

și inel cu

taina de negru și alb scrisă-n căpriori.

Nu bate în poartă, copile,

că-i Vinere Mare

și melcu’

postește cu noapte amară trei zile

apoi o să-nvie

în fiecare mână cu-o făclie.

Abia atunci întreabă-l

de noima nețesută în chilim

și el în țintirim

de mână te-o lua:

”Vezi, tot ogorul e gol,

ca și mormântul meu

cu apele negre’nghețate,

doar numai un spic a rămas

sub îndoielile mâncate de vânt,

e spicul care a dus în spate

împrumutul de cruce

al Omului Cuvânt.

DE-A NEPĂTRUSUL

Te-am căutat după fiecare cifră.

Așa mi-ai spus că e jocul

de-a nepătrunsul.

După fiecare număr

putea să-ți fie ascunsul,

după fiecare salcie

ce-avea părul ca tine

răsfirat ca o noapte pe umăr,

sau ascunzișul să treacă-n

basm început de mesteacăn.

Cine știe, poate după cuvântul tău

te-ai ascuns,

că atunci când am ajuns

piatra era dată în lături

și cuvântul  era gol.

Mi s-a părut, sau cine știe?,

că am văzut

un înger ce se mutase în locul tău

și îi plătea lui Dumnezeu chirie.

SĂ DAI STELE DE POMANĂ

Să nu-ți fie a uitare,

că-astă seară-i seară mare.

Să dai stele de pomană

că numai munții le

o să-ntindă punțile.

De-o fire fiinde cu torsul de nalbe  –

florile dalbe, punțile albe…

…pentru hăul ce asmuță

pune punte sub căruță

și brăduți puiandri-n cruce.

Taci ursitei din răscruce

până und’ se dă cucoșu’,

să-mi dai zestrea de cuvinte

în ulcele cu vin roșu,

iar în colțul de batistă

ce se dă cu-o înserare

rumenită pe-un colac,

nu uita să legi și steaua

pentru drum de om sărac,

că-astă seară-i seară mare.

Kitchener,Ontario

DUMITRU ICHIM

Horia Ion Groza

 

Ne-a părăsit o poetă de o existenţă exemplară:

Florica Baţu-Ichim 1945-2010

“Mâine plecăm, lumea o să se aşeze între noi, cuvintele lor, privirile lor, gesturile lor,/ ce înţeleg ei din Marea Iubire?/ Taci, Puiul mamii./ Noi avem Taina noastră…” (din ciclul Petala infinitului). Poeta Florica Baţu a plecat dincolo de orizontul vieţii pământeşti la 4 septembrie 2010, după o luptă de 23 ani cu o nemiloasă boală: leucemia. Suferinţa ei s-a sfârşit pe patul de spital din oraşul canadian Kitchener, oraş în care a trăit cu familia sa timp de 36 ani.

Florica Baţu-Ichim s-a născut la 13 aprilie 1945 în Bucureşti, al şaptelea copil al unei familii de aromâni. A terminat liceul la Gheorghe Şincai din Bucureşti şi a absolvit Academia de Ştiinţe  Economice, secţia Finanţe şi Credite, în 1968. S-a căsătorit în anul 1974 cu preotul şi poetul Dumitru Ichim şi, împreună, s-au stabilit în Canada. A debutat pe tărâmul literar cu placheta de poezii Mesagerul alb (1970), ca urmare a câştigării concursului de poezie Prima verba (1969). A continuat cu volumele de poezii Oglinzi (1975), Seara lumească (1978), Poezii pentru copii (1979), Valea nopţii în culegerea de versuri Agape (1982), Poezii pentru copii (1983) şi Petala infinitului alb (2001). A scris un volum de poeme în proză (Vinerea mare, 1975) şi două volume de proză confesivă (Bolnav de cancer în Medjugore, 1989 şi La porţile disperării, începutul speranţei, 1994). A fost codirector al emisiunii bilunare de informaţii şi cultură românească “Romanian Kaleidoscope”, la televiziunea locală din Kitchener, Ontario (1975-1985).

Poeta Florica Baţu a rămas un consecvent slujitor al lirei de la debutul său literar, când impetuozitatea şi sinceritatea vârstei foarte tinere aveau darul de a înaripa versul într-un mod unic (“Poate că numai la o anumită vârstă frăgezimea impulsurilor e aşa de vibrant autentică, dragostea colportatoare de un lirism atât de concentrat, cochetăria cu desăvârşire neincomodă şi porţiunile de voliţionism într-un contrast aproape clasic atât cu viteza deprimărilor, cât şi cu discreţia. Mai târziu apar simularea, mistificaţia, logoreea, oxidările şi naraţiunea” – Ion Caraion, Prefaţă la Mesagerul alb, Bucureşti, 1970), şi până la sfârşitul vieţii sale când, cu simţ sigur şi adâncă înţelepciune, conducea Cenaclul literar “Muntele Măslinilor” din Kitchener, înfiinţat împreună cu poetul şi soţul ei, Dumitru Ichim (“un loc nu numai spaţial şi temporal dar şi spiritual”, cum se exprima Lidia Stăniloae vorbind despre cenaclu),

Poeta Florica Baţu a fost în primul rând soţie şi dragostea de începuturi, pornită parcă sub aura unui destin perfect ca lirism, pentru că alesul inimii era un poet – Dumitru Ichim, pe care l-a cunoscut la o manifestare literară, a binecuvântat cu bogăţia ei întreaga existenţă a fiinţei sale exemplare. În versurile primului său volum, scris la 25 ani, transpar deopotrivă exuberanţa iubirii (“Nu ştiu când,/ dar odată,/ am să-mi desfac pletele negre/ şi am să dansez printre ele,/ cu ele,/ până când văzduhul/ va fi plin/ de pletele mele negre,/ până când universul/ va fi negru/ negru intens,/ ca intensitatea primei iubiri” – Dans) şi dorul propriu acesteia (“Dacă ai fi lângă mine/ lumină târzie –/ poate-am găsi al doilea cuvânt/ la singura mea poezie” – Dacă).

Dar, din 1975, când a devenit mamă ca o celestă vocaţie, aspiraţiile existenţiale ale Floricăi Baţu şi procesul său individual de cunoaştere a lumii materiale şi universului spiritual, capătă amprenta emoţională a legăturii organice dintre mamă şi prunc – o legătură, atât de indisolubilă şi, în acelaşi timp, de inefabilă, care prin forţa ei poate transforma timpul în eternitate: “Scăderea/ e uneori un adio/ omega mamei/ minus/ alfa pruncului.// Desprinderea = perpetuarea în timp/ omega minus alfa/ se trece/ în/ omega plus alfa/ timpul mamei/ trăieşte mereu/ alfa plus alfa plus alfa/ trecându-se-n copii, / în urmaşi.// Poate de aceea/ întinzând mâna/ în Sus// omul/ egal infinit, / infinit,/ infinit.” (Michelangelo). După cum se vede, chiar şi inovaţiile sale poetice, poartă cu ele semnul distinctiv al maternităţii. Micropoemele, care condensează mesajul în 1-3 versuri şi par să constituie părţile componente ale unui singur poem de mai mari proporţii, îmbină edificator aceste două elemente. Astfel poemul Gnosă (“0 + 0 + 0 = 0”) alternează cu cel întitulat Prohod (“Lumina/ plânsese/ pe braţele mamei”), cu Destin (“Stele – cifre -/ câini ai pământului,/ ţipă la noi”) şi cu Timpul (Timpul/ adormise/ în braţele Mamei”).

Fiorul transcendental al mesajului ei liric sună grav, ca un ecou al luptei zilnice cu ameninţarea morţii, în poemul Porţile infinitului alb: “Porţile infinitului încep cu o scară/  Porţile infinitului sfârşesc printr-o scară./ Între ele/ sunt vămile,/ multele,/ neştiutele vămi.// Nu ştiu/ când am bătut/ la porţile infinitului/ (voisem să intru?/ doream doar să ies?)/ Treceam/ dintr-o parte în alta -/ asemeni/ unei naşteri/ asemeni/ unei morţi“. Dar el poate lua un ton jucăuş, oarecum arghezian, când gândurile şi grijile proprii universului sufletesc sunt întrerupte de chemarea copilului la care răspunde prompt instinctul de mamă: “Prin zori, prin asfinţit,/ mă jucam în infinit.// Îmi râdea un bob de soare:/ -Ăsta-i infinitul mare!/ Gângurea un măr peltic:/ – Uite, infinitul mic!/ Sughiţa un pui de soartă:/ – Infinitul e la poartă!// Cad nedumeriri în gând:/ – Până unde?/ – Până când?// Să mă culc – să văd, să ştiu…/ Este vremea. E târziu…” (Joc pentru oameni).

Nu este uşor să ai şase copii şi să-i creşti într-un modest apartament de bloc. Cristina, fata cea mare, povestea: “Era mare dezordine şi gălăgie în casa noastră”. Iar Matei, băiatul cel mai mic, adăuga: “Am fost săraci dar aceasta nu ne-a oprit de la a merge la facultate. Ea [mama] niciodată nu şi-a cumpărat haine, nu aveam mobilă”. Un poem mărturiseşte aceasta, cu o tristeţe şi o obidă care ascunde totuşi o nespusă duioşie şi o profundă dragoste şi înţelegere a sensurilor eterne ale lumii:  “C-un prunc la ţâţă/ şi câţiva de poale,/ amar vomând, gravidă, uneori/ mă trec/ prin lumea asta, trecătoale/ născând cu stele/ şi prânzind cu sori./ Mă râd/ femeile cu şoldu-n modă/ şi-n glezna lor/ cu zâmbet nebunesc;/ eu port/ tot rochia mea/ decolorată/ am cearcăne la ochi/ şi-mbătrânesc.// Dar peste vremi,/ când toate-om fi sub luturi/ şi teii/ vor călca pe noi, desculţi/ poate un prunc/ va gânguri-ntr-o seară/ un vers/ de “Proasta aia cu plozi mulţi”! (Rămânere). A se observa ortografierea intenţionată a cuvântului “trecătoare”.

Dar peste pacea dinamică şi luminoasă a familiei, în stare să biruie, prin unire, orice dificultate, avea să se abată o teribilă ameninţare. “Moartea venea ca o Lebădă Neagră, / noaptea plutea ca o Lebădă Neagră,/ aripile-i/ negări paralele/ foşnind pe a fi/ lovind pe a fi.//…// E clipa/ când nimeni nu ştie/ şi-i frig/ şi e spaimă.// Moartea curgea ca o Lebădă Neagră (din ciclul Umbra lebedei lunecă prin cântecul lunii).

În 1986 se înscrie la cursurile postuniversitare în specialitatea sa economică dar  trebuie să abandoneze studiile în anul următor, în ajunul Crăciunului, căci este diagnosticată cu cancer. Cel mai mare copil, Toma, avea 11 ani iar cel mai mic, al şaselea, Matei, avea 10 luni. Florica Baţu-Ichim relatează lucrurile în cutremurătoarea ei carte confesivă, La porţile disperării, începutul speranţei (Ed. Arhidiecezan Cluj, 1996). Când s-a întors acasă soţul a întrebat-o de ce a întârziat. “Doctorul a spus că am leucemie.” “Şi ce-i cu asta?”, a întrebat el. Au căutat în Enciclopedia medicală, au aflat şi s-au îngrozit. Au plâns toată noaptea. “Măcar dacă am şti ce formă, ce formă e…”, a zis el. “Să-l întrebăm pe doctor”. Doctorul le-a spus că media de viaţă a celor bolnavi de leucemie este de patru ani dar mai mult de jumătate din pacienţi trec peste media aceasta. Copilul cel mai mare, Tom, a visat în noaptea următoare că mama lui murise. Ulterior, “primul care s-a dus să-şi dea sângele, hotărât să dea şi măduva, a fost” Tom. Bolnava, mamă a şase copii, s-a simţit uşurată când a văzut că nimeni din familie nu era compatibil.  A mers apoi la locul de pelerinaj de la Medjugordje din Herţegovina să se roage la Maica Domnului şi această experienţă a “scăpat-o de frică”.

Pe patul de spital în timpul transfuziei Florica Ichim citea o carte, recomandată între doctori şi pacienţii de cancer, despre moarte şi despre cei de pe pragul morţii. În carte se spunea că “personalul medical trebuie să-i încurajeze pe muribunzi să-şi exprime furia faţă de Dumnezeu. Adică cum: nu ajunge că pe lumea asta nu mai avem nici o speranţă, vor să ne fure şi nădejdea în lumea de apoi?” La sfatul unui pediatru ca să pregătească pe cei mici în cazul inevitabilului, mama şi copiii ei au înscenat acasă înmormântări. Întâi au înmormântat un fluture, cu discursuri şi un marş funebru, dar au fost probleme la pomană, cu împărţirea vişinelor; oricum s-a terminat cu o bătaie cu sâmburi şi copiii, bucuroşi foarte, au declarat într-un glas că a fost “foarte frumos”. Au continuat cu înmormântarea unui bondar, apoi a unei păsări. Când, la sfârşitul înmormântării, mama a încheiat discursul cu cuvintele “şi nu te vom uita niciodată!”, Gloria, fata cea mică, a strigat supărată: ”Mincinoşilor!” “De ce ne faci mincinoşi?” “Aşa i-aţi spus şi bondarului şi uite ce-aţi făcut!” “Ce am făcut?” “Aţi semănat cartofi!”

În faţa blocului oamenii s-au pornit să taie un arţar bătrân care avea o rană pe trunchi şi putea să cadă la vânturile puternice canadiene. “Să-l taie, că are cancer!”, a zis careva. Oamenii l-au ciuntit întâi de ramuri. Mama nu mai poate suporta: “Lăsaţi-l să moară frumos!”, adică să-l taie direct de jos şi nu să-l mutileze rând pe rând. “Pomul nu poate fugi”, nu se poate apăra de venirea morţii. Mama notează: ”Statisticile scriu: unul din trei canadieni o să aibă o formă de cancer în timpul vieţii.”… A venit primăvara. “Din ciotul copacului au ţâşnit mlădiţe noi.”…  “’Băiatul tău’, a zis odată psiholoaga şcolii, ‘mi-a mărturisit că-i vine să râdă când vorbeşte de cancer’. Şi-a aşezat mai bine ochelarii pe nas, s-a încruntat şi, cu o voce de om care încearcă să explice unui profan ceva deosebit de dificil pentru mintea lui, a continuat: ‘Asta e pentru că centrul nervos al plânsului e foarte apropiat de centrul nervos al râsului’”.

Florica Baţu a fost o duioasă mamă şi ingenuitatea copiilor ei i-a dat continuu tărie sufletească. “Mă sfătuiesc cu Matei [în privinţa unei activităţi din rutina zilei]: ‘Dacă ne ajută Dumnezeu, mâine…’ [încep a-i spune eu]. ‘O să ne ajute Dumnezeu,’ mă întrerupe copilul convins. ‘De unde ştii?’ îl întreb. ‘Pentru că Dumnezeu este bun’. M-a uimit înţelepciunea copilului – eu uitasem de mult cât de bun este Dumnezeu – şi i-am scris cumnatei mele din Moldova toată întâmplarea. Tinca i-a citit scrisoarea soacrei mele, pe patul de moarte, când o frică inexplicabilă începuse să o chinuie. ‘Tinca’, a zis ea, ‘dacă şi copilul ăla mic zice că Dumnezeu e bun, apoi, maică, o fi bun şi s-o îndura şi de păcatele mele…’ Frica a început s-o lase şi a murit liniştită, că era femeie bună, săraca.”

Florica Baţu nota cândva în memoriile sale: “Cancerul este o experienţă de viaţă. Da, este nebinevenit dar este ceva din care poţi să înveţi: atât de multe întrebări şi răspunsuri şi câteodată lucruri necunoscute. Uneori este fericire, altădată durere, uneori este nădejde şi, de cele mai multe ori, frică. Nu ştiu exact ce este şi ce nu este, dar un lucru rămâne sigur: nu e niciodată plictisitor.” (tradus din textul în engleză, Valerie Hill, Ichim family matriarch dies, TheRecord.com. Sept.8, 2010). Acest continuu balans între speranţă şi teamă a devenit un drum de cunoaştere existenţială. “Aflu că doctorul a greşit când mi-a spus că nu mai e nici o scăpare. Se pare că, prin tratamentul experimental pe care-l fac, sunt 10% şanse…. E foarte important să ştiu că există o şansă”, scria Florica Baţu-Ichim (în La porţile disperării, începutul speranţei). “Cancerul poate fi un drum spre Dumnezeu. E greu să faci afirmaţia asta şi mult mai greu s-o înţelegi… O să vină o zi când voi fi atât de bolnavă, încât n-o să mai pot nici măcar să mă rog. De aceasta mă tem cel mai mult.”

Umbra permanentă a morţii spânzurând deasupra sa a fost zilnic biruită de lumina dragostei de mamă, de familie, care are forţa de a alunga inevitabilele, grelele momente de angoasă şi teroare, cu fiorul rece al însingurării în boală şi suferinţă. Volumul de poezie Petala infinitului alb (Albatros, 2001) este dedicat “Părinţilor mei Temistocle şi Victoria Baţu, Soţului meu, Dumitru, Copiilor mei Toma, Cristina, Julian, Gloria, Cristofor, Matei, Şi fraţilor mei pe care i-am cunoscut şi pe care nu – Mihai, Toma, Elisabeta, Marica, Paraschiva, Petre… Atâţia de mulţi au fost lângă mine… Atunci cum pot să mă plâng de singurătate?”

În plină naraţiune a dramei bolii, care produce atâta tulburare şi durere, Florica Baţu-Ichim consemnează totuşi în emoţionanta sa carte a Porţilor disperării:  “Cel mai frumos compliment pe care l-am primit în viaţa mea a fost acum vreo zece ani de la Tom: ‘O mamă, ce frumoasă eşti: parcă ai fi o macara!’ La vârsta lui colosul ăla era simbolul frumuseţii pământene.” Plină de responsabilitate şi devotament matern, pentru a reuşi să susţină copiii să crească, să înveţe la şcoală, să-şi facă un rost (Cristina povesteşte cât de atent se ocupa mama de educaţia copiilor săi în micuţul lor apartament plin de cărţi), Florica Baţu-Ichim luptă cu dârzenie cu boala, supunându-se cu curaj la tot felul de tratamente experimentale. “Am plâns amândoi [noi părinţii]. Am plâns pentru că nu era nimic altceva de făcut. Eram mamă şi nu puteam să-mi permit să mor încă”.

Copiii mai mari, Christine şi Thomas, decid să-şi ajute mama. Împreună cu doi prieteni, Zack Morrison and Orest Szczurko, formează o echipă care va traversa Canada de la un ocean la altul. La 3 mai 1996 ei pleacă din Victoria (British Columbia) – Cristina pe patine cu rotile, ceilalţi trei într-un microbus în urma ei. Cristina a parcurs cei 8000 km până la St.John’s în Newfoundland, patinând 100-150 km pe zi (10-12 ore) şi atingând punctul terminus al călătoriei la 15 octombrie 1996. Un moment emoţionant a fost trecerea celor patru tineri pe la Monumentul lui Terry Fox din Thunder Bay. Terry Fox a fost un tânăr canadian, al cărui picior a fost amputat pentru a opri răspândirea cancerului în restul corpului. Cu o proteză pentru întregul picior el a încercat să alerge ceea ce a numit “Maratonul Speranţei”, străbătând Canada pentru a strânge fonduri pentru cercetări oncologice. Nu a reuşit căci boala l-a răpus prea devreme dar de atunci în diferite comunităţi se organizează anual o alergare numită Terry Fox Run. Echipa Ichim a reuşit însă. Traversarea Canadei s-a produs iar campania, realizată prin strădania plină de energie a celor doi fraţi Ichim, cu scopul obţinerii de fonduri pentru găsirea unui tratament curativ pentru leucemie, a primit răspuns din partea publicului larg precum şi din partea a numeroase instituţii şi organizaţii naţionale şi internaţionale, inclusiv a patronajului Guvernatorului General al Canadei.

Tot aceşti doi fraţi mai mari, Toma şi Cristina, au urmat facultăţi care să le dea şansa să cerceteze vindecarea mamei lor de cancer. Thomas Ichim, doctor în ştiinţe, este astăzi cercetător în biologia moleculară; a devenit Chief Executive Officer (cel mai mare rang executiv într-o companie) la Medistem Laboratories din San Diego şi studiază celulele stem, ca metodă de regenerare a ţesuturilor distruse de cancer. Lucrarea inovatoare care reuşeşte să creeze celule stem pentru organismul adult din celule menstruale, lucrare la care Thomas Ichim este al doilea autor, a fost premiată de către guvernatorul Californiei, Arnold Schwarzenegger, drept cea mai bună publicaţie ştiinţifică a anului 2007 (Xiaolong Meng et al, Endometrial regenerative cells: a novel stem cell population, Journal of Translational Medicine 2007, 5:57).  Christine Ichim, doctor în ştiinţe, studiază mecanismele moleculare ale leucemiei la Sunnybrook Hospital al Universităţii din Toronto şi este autoarea unei lucrări importante în acest domeniu (Christine Ichim, Revisiting immunosurveillance and immunostimulation: implications for cancer immunotherapy.

Journal of Translational Medicine, 2005, Vol. 3, No. 1). Împreună au înfiinţat un centru medical (Batu Center for Leukemia Research), aflat azi sub conducerea lui Dr. Lisa M.J. Smith.

Cristina spunea despre mama ei care pleda pentru forţa educaţiei şi iubea armonia complexă a naturii, că credea cu fermitate în adevăr, în descoperire, în frumuseţea înţelegerii funcţionării lucrurilor. Florica Baţu a încurajat pe copiii săi să gândească liber şi le-a sădit adânc dragostea de cunoaştere. A fost singura moştenire pe care le-a putut-o lăsa, căci condiţiile materiale erau modeste. Şi i-a ajutat pe fiecare să-şi clădească caractere frumoase.

Un mesaj anonim al unei mame circula deunăzi pe internet: “Cineva a zis că durează şase săptămâni ca să revii la normal după ce ai născut un prunc; acel cineva nu ştie că odată ce ai devenit mamă, cuvântul “normal” a ieşit din uz. Cineva a zis că nu poţi să-l iubeşti pe cel de-al cincilea copil cum l-ai iubit pe primul; acel cineva nu a avut cinci copii”. Florica Baţu a avut şase şi a luptat zi de zi ca să amâne plecarea ei din lume ca să-i crească şi să-i facă oameni. De-acum îi lasă în grija unei alte mame, aşa cum şi-o dorea de mult şi cum a glăsuit în poemul Rugă: “Lacrimă a mării,/ mângâierea zării,/ Maică, ocroteşte,/ lumea o păzeşte./ Dă-ne pacea somnului/ Sfântă Maica Domnului!”. Pentru noi ceilalţi, dacă toate celelalte nouă cărţi pe care le-a publicat se vor pierde, va rămâne a zecea, La porţile disperării, începutul speranţei, un document de o mare valoare umană, pe măsura negrăitei frumuseţi a sufletului ei de mamă, al puterii dragostei şi vieţii, al nobleţei spiritului omenesc.

“Călători suntem noi înaintea Ta şi pribegi, ca toţi părinţii noştri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ şi nimic nu este statornic” sună un verset biblic (1 Paralipomena – Cronici, 29:15). “Mâine plecăm, lumea o să se aşeze între noi, cuvintele lor, privirile lor, gesturile lor,/ ce înţeleg ei din Marea Iubire?/ Taci, Puiul mamii./ Noi avem Taina noastră…” sună cuvintele poetei Florica Baţu. Să punem o floare pe proaspătul ei mormânt.

Va veni și vremea
înaltă,
când și inima mea se va opri
să mai cioplească din daltă.
Va întreba-o trufașa minte
mirată de tăcere:
”E moartea, e frica?”,
dar inima, în salt de copil
va striga: ” Evrica!
Nu-i moarte
și nici frică nu e;
pe aprilul aceasta de lut
purtat-am cheia de-nviere,
fără măcar să fi știut
că-i scrisul Lui, cu litere de cuie.”

Nici până azi de nimeni nu se știe,

de ce apostolii după plecarea Lui

se întorceau în lume

cu ochii înzorind a bucurie.

Da, Înălțare-a fost,

încerci să-mi spui,

dar nu și despărțire?

Cum, nimeni nu a plâns?

mă-ntreb ca omul prost.

Plecarea Lui  –  dezamăgire?!

îmi suflă-n cuget duhul rău.

 

Mă iartă, Doamne, nici Taborul Tău

nu mi-a fost dat să-l urc cu ucenicii,

de-aceea și-nălțarea Ta o văd

ca prin păienjănișul fricii

de cerul sabaotic, gata de prăpăd.

Lor le-ai lăsat potirul –

taboricul ce-și naște propria lui zare – ,

dar mie ce-ai putea să-mi dai

când Te  desparți de beduinul Tău

la Inălțare,

eu,

rătăcitul, ce-am ajuns atât de greu

abia la poala Muntelui Sinai.

 

 

Nu lacrima,

ci steaua unghiului mă toarce:

”Pământ ești

și în pământ te vei întoarce…”

Taci, cugete –

pustiului splendoare de ciulină –

chiar și din aur  buchea de ți-ar fi,

să nu-ndrăznești să-mi spui

că lut am fost și-n lut o să reviu

că inima-mi

mai bine eu mi-o știu ;

tot timpul după chipul Lui –

în străvezimi – Lumina

mi-am limpezit-o strecurând pământul,

iar de-a rămas din el vreun pic

e că m-asemăn cu Cuvântul

ce L-a semnat pe Dumnezeu

chiar și pe porțile de iad

cu hieroglifa aplecată-n spic.