FLORICA BAȚU-ICHIM

Horia Ion Groza

 

Ne-a părăsit o poetă de o existenţă exemplară:

Florica Baţu-Ichim 1945-2010

“Mâine plecăm, lumea o să se aşeze între noi, cuvintele lor, privirile lor, gesturile lor,/ ce înţeleg ei din Marea Iubire?/ Taci, Puiul mamii./ Noi avem Taina noastră…” (din ciclul Petala infinitului). Poeta Florica Baţu a plecat dincolo de orizontul vieţii pământeşti la 4 septembrie 2010, după o luptă de 23 ani cu o nemiloasă boală: leucemia. Suferinţa ei s-a sfârşit pe patul de spital din oraşul canadian Kitchener, oraş în care a trăit cu familia sa timp de 36 ani.

Florica Baţu-Ichim s-a născut la 13 aprilie 1945 în Bucureşti, al şaptelea copil al unei familii de aromâni. A terminat liceul la Gheorghe Şincai din Bucureşti şi a absolvit Academia de Ştiinţe  Economice, secţia Finanţe şi Credite, în 1968. S-a căsătorit în anul 1974 cu preotul şi poetul Dumitru Ichim şi, împreună, s-au stabilit în Canada. A debutat pe tărâmul literar cu placheta de poezii Mesagerul alb (1970), ca urmare a câştigării concursului de poezie Prima verba (1969). A continuat cu volumele de poezii Oglinzi (1975), Seara lumească (1978), Poezii pentru copii (1979), Valea nopţii în culegerea de versuri Agape (1982), Poezii pentru copii (1983) şi Petala infinitului alb (2001). A scris un volum de poeme în proză (Vinerea mare, 1975) şi două volume de proză confesivă (Bolnav de cancer în Medjugore, 1989 şi La porţile disperării, începutul speranţei, 1994). A fost codirector al emisiunii bilunare de informaţii şi cultură românească “Romanian Kaleidoscope”, la televiziunea locală din Kitchener, Ontario (1975-1985).

Poeta Florica Baţu a rămas un consecvent slujitor al lirei de la debutul său literar, când impetuozitatea şi sinceritatea vârstei foarte tinere aveau darul de a înaripa versul într-un mod unic (“Poate că numai la o anumită vârstă frăgezimea impulsurilor e aşa de vibrant autentică, dragostea colportatoare de un lirism atât de concentrat, cochetăria cu desăvârşire neincomodă şi porţiunile de voliţionism într-un contrast aproape clasic atât cu viteza deprimărilor, cât şi cu discreţia. Mai târziu apar simularea, mistificaţia, logoreea, oxidările şi naraţiunea” – Ion Caraion, Prefaţă la Mesagerul alb, Bucureşti, 1970), şi până la sfârşitul vieţii sale când, cu simţ sigur şi adâncă înţelepciune, conducea Cenaclul literar “Muntele Măslinilor” din Kitchener, înfiinţat împreună cu poetul şi soţul ei, Dumitru Ichim (“un loc nu numai spaţial şi temporal dar şi spiritual”, cum se exprima Lidia Stăniloae vorbind despre cenaclu),

Poeta Florica Baţu a fost în primul rând soţie şi dragostea de începuturi, pornită parcă sub aura unui destin perfect ca lirism, pentru că alesul inimii era un poet – Dumitru Ichim, pe care l-a cunoscut la o manifestare literară, a binecuvântat cu bogăţia ei întreaga existenţă a fiinţei sale exemplare. În versurile primului său volum, scris la 25 ani, transpar deopotrivă exuberanţa iubirii (“Nu ştiu când,/ dar odată,/ am să-mi desfac pletele negre/ şi am să dansez printre ele,/ cu ele,/ până când văzduhul/ va fi plin/ de pletele mele negre,/ până când universul/ va fi negru/ negru intens,/ ca intensitatea primei iubiri” – Dans) şi dorul propriu acesteia (“Dacă ai fi lângă mine/ lumină târzie –/ poate-am găsi al doilea cuvânt/ la singura mea poezie” – Dacă).

Dar, din 1975, când a devenit mamă ca o celestă vocaţie, aspiraţiile existenţiale ale Floricăi Baţu şi procesul său individual de cunoaştere a lumii materiale şi universului spiritual, capătă amprenta emoţională a legăturii organice dintre mamă şi prunc – o legătură, atât de indisolubilă şi, în acelaşi timp, de inefabilă, care prin forţa ei poate transforma timpul în eternitate: “Scăderea/ e uneori un adio/ omega mamei/ minus/ alfa pruncului.// Desprinderea = perpetuarea în timp/ omega minus alfa/ se trece/ în/ omega plus alfa/ timpul mamei/ trăieşte mereu/ alfa plus alfa plus alfa/ trecându-se-n copii, / în urmaşi.// Poate de aceea/ întinzând mâna/ în Sus// omul/ egal infinit, / infinit,/ infinit.” (Michelangelo). După cum se vede, chiar şi inovaţiile sale poetice, poartă cu ele semnul distinctiv al maternităţii. Micropoemele, care condensează mesajul în 1-3 versuri şi par să constituie părţile componente ale unui singur poem de mai mari proporţii, îmbină edificator aceste două elemente. Astfel poemul Gnosă (“0 + 0 + 0 = 0”) alternează cu cel întitulat Prohod (“Lumina/ plânsese/ pe braţele mamei”), cu Destin (“Stele – cifre -/ câini ai pământului,/ ţipă la noi”) şi cu Timpul (Timpul/ adormise/ în braţele Mamei”).

Fiorul transcendental al mesajului ei liric sună grav, ca un ecou al luptei zilnice cu ameninţarea morţii, în poemul Porţile infinitului alb: “Porţile infinitului încep cu o scară/  Porţile infinitului sfârşesc printr-o scară./ Între ele/ sunt vămile,/ multele,/ neştiutele vămi.// Nu ştiu/ când am bătut/ la porţile infinitului/ (voisem să intru?/ doream doar să ies?)/ Treceam/ dintr-o parte în alta -/ asemeni/ unei naşteri/ asemeni/ unei morţi“. Dar el poate lua un ton jucăuş, oarecum arghezian, când gândurile şi grijile proprii universului sufletesc sunt întrerupte de chemarea copilului la care răspunde prompt instinctul de mamă: “Prin zori, prin asfinţit,/ mă jucam în infinit.// Îmi râdea un bob de soare:/ -Ăsta-i infinitul mare!/ Gângurea un măr peltic:/ – Uite, infinitul mic!/ Sughiţa un pui de soartă:/ – Infinitul e la poartă!// Cad nedumeriri în gând:/ – Până unde?/ – Până când?// Să mă culc – să văd, să ştiu…/ Este vremea. E târziu…” (Joc pentru oameni).

Nu este uşor să ai şase copii şi să-i creşti într-un modest apartament de bloc. Cristina, fata cea mare, povestea: “Era mare dezordine şi gălăgie în casa noastră”. Iar Matei, băiatul cel mai mic, adăuga: “Am fost săraci dar aceasta nu ne-a oprit de la a merge la facultate. Ea [mama] niciodată nu şi-a cumpărat haine, nu aveam mobilă”. Un poem mărturiseşte aceasta, cu o tristeţe şi o obidă care ascunde totuşi o nespusă duioşie şi o profundă dragoste şi înţelegere a sensurilor eterne ale lumii:  “C-un prunc la ţâţă/ şi câţiva de poale,/ amar vomând, gravidă, uneori/ mă trec/ prin lumea asta, trecătoale/ născând cu stele/ şi prânzind cu sori./ Mă râd/ femeile cu şoldu-n modă/ şi-n glezna lor/ cu zâmbet nebunesc;/ eu port/ tot rochia mea/ decolorată/ am cearcăne la ochi/ şi-mbătrânesc.// Dar peste vremi,/ când toate-om fi sub luturi/ şi teii/ vor călca pe noi, desculţi/ poate un prunc/ va gânguri-ntr-o seară/ un vers/ de “Proasta aia cu plozi mulţi”! (Rămânere). A se observa ortografierea intenţionată a cuvântului “trecătoare”.

Dar peste pacea dinamică şi luminoasă a familiei, în stare să biruie, prin unire, orice dificultate, avea să se abată o teribilă ameninţare. “Moartea venea ca o Lebădă Neagră, / noaptea plutea ca o Lebădă Neagră,/ aripile-i/ negări paralele/ foşnind pe a fi/ lovind pe a fi.//…// E clipa/ când nimeni nu ştie/ şi-i frig/ şi e spaimă.// Moartea curgea ca o Lebădă Neagră (din ciclul Umbra lebedei lunecă prin cântecul lunii).

În 1986 se înscrie la cursurile postuniversitare în specialitatea sa economică dar  trebuie să abandoneze studiile în anul următor, în ajunul Crăciunului, căci este diagnosticată cu cancer. Cel mai mare copil, Toma, avea 11 ani iar cel mai mic, al şaselea, Matei, avea 10 luni. Florica Baţu-Ichim relatează lucrurile în cutremurătoarea ei carte confesivă, La porţile disperării, începutul speranţei (Ed. Arhidiecezan Cluj, 1996). Când s-a întors acasă soţul a întrebat-o de ce a întârziat. “Doctorul a spus că am leucemie.” “Şi ce-i cu asta?”, a întrebat el. Au căutat în Enciclopedia medicală, au aflat şi s-au îngrozit. Au plâns toată noaptea. “Măcar dacă am şti ce formă, ce formă e…”, a zis el. “Să-l întrebăm pe doctor”. Doctorul le-a spus că media de viaţă a celor bolnavi de leucemie este de patru ani dar mai mult de jumătate din pacienţi trec peste media aceasta. Copilul cel mai mare, Tom, a visat în noaptea următoare că mama lui murise. Ulterior, “primul care s-a dus să-şi dea sângele, hotărât să dea şi măduva, a fost” Tom. Bolnava, mamă a şase copii, s-a simţit uşurată când a văzut că nimeni din familie nu era compatibil.  A mers apoi la locul de pelerinaj de la Medjugordje din Herţegovina să se roage la Maica Domnului şi această experienţă a “scăpat-o de frică”.

Pe patul de spital în timpul transfuziei Florica Ichim citea o carte, recomandată între doctori şi pacienţii de cancer, despre moarte şi despre cei de pe pragul morţii. În carte se spunea că “personalul medical trebuie să-i încurajeze pe muribunzi să-şi exprime furia faţă de Dumnezeu. Adică cum: nu ajunge că pe lumea asta nu mai avem nici o speranţă, vor să ne fure şi nădejdea în lumea de apoi?” La sfatul unui pediatru ca să pregătească pe cei mici în cazul inevitabilului, mama şi copiii ei au înscenat acasă înmormântări. Întâi au înmormântat un fluture, cu discursuri şi un marş funebru, dar au fost probleme la pomană, cu împărţirea vişinelor; oricum s-a terminat cu o bătaie cu sâmburi şi copiii, bucuroşi foarte, au declarat într-un glas că a fost “foarte frumos”. Au continuat cu înmormântarea unui bondar, apoi a unei păsări. Când, la sfârşitul înmormântării, mama a încheiat discursul cu cuvintele “şi nu te vom uita niciodată!”, Gloria, fata cea mică, a strigat supărată: ”Mincinoşilor!” “De ce ne faci mincinoşi?” “Aşa i-aţi spus şi bondarului şi uite ce-aţi făcut!” “Ce am făcut?” “Aţi semănat cartofi!”

În faţa blocului oamenii s-au pornit să taie un arţar bătrân care avea o rană pe trunchi şi putea să cadă la vânturile puternice canadiene. “Să-l taie, că are cancer!”, a zis careva. Oamenii l-au ciuntit întâi de ramuri. Mama nu mai poate suporta: “Lăsaţi-l să moară frumos!”, adică să-l taie direct de jos şi nu să-l mutileze rând pe rând. “Pomul nu poate fugi”, nu se poate apăra de venirea morţii. Mama notează: ”Statisticile scriu: unul din trei canadieni o să aibă o formă de cancer în timpul vieţii.”… A venit primăvara. “Din ciotul copacului au ţâşnit mlădiţe noi.”…  “’Băiatul tău’, a zis odată psiholoaga şcolii, ‘mi-a mărturisit că-i vine să râdă când vorbeşte de cancer’. Şi-a aşezat mai bine ochelarii pe nas, s-a încruntat şi, cu o voce de om care încearcă să explice unui profan ceva deosebit de dificil pentru mintea lui, a continuat: ‘Asta e pentru că centrul nervos al plânsului e foarte apropiat de centrul nervos al râsului’”.

Florica Baţu a fost o duioasă mamă şi ingenuitatea copiilor ei i-a dat continuu tărie sufletească. “Mă sfătuiesc cu Matei [în privinţa unei activităţi din rutina zilei]: ‘Dacă ne ajută Dumnezeu, mâine…’ [încep a-i spune eu]. ‘O să ne ajute Dumnezeu,’ mă întrerupe copilul convins. ‘De unde ştii?’ îl întreb. ‘Pentru că Dumnezeu este bun’. M-a uimit înţelepciunea copilului – eu uitasem de mult cât de bun este Dumnezeu – şi i-am scris cumnatei mele din Moldova toată întâmplarea. Tinca i-a citit scrisoarea soacrei mele, pe patul de moarte, când o frică inexplicabilă începuse să o chinuie. ‘Tinca’, a zis ea, ‘dacă şi copilul ăla mic zice că Dumnezeu e bun, apoi, maică, o fi bun şi s-o îndura şi de păcatele mele…’ Frica a început s-o lase şi a murit liniştită, că era femeie bună, săraca.”

Florica Baţu nota cândva în memoriile sale: “Cancerul este o experienţă de viaţă. Da, este nebinevenit dar este ceva din care poţi să înveţi: atât de multe întrebări şi răspunsuri şi câteodată lucruri necunoscute. Uneori este fericire, altădată durere, uneori este nădejde şi, de cele mai multe ori, frică. Nu ştiu exact ce este şi ce nu este, dar un lucru rămâne sigur: nu e niciodată plictisitor.” (tradus din textul în engleză, Valerie Hill, Ichim family matriarch dies, TheRecord.com. Sept.8, 2010). Acest continuu balans între speranţă şi teamă a devenit un drum de cunoaştere existenţială. “Aflu că doctorul a greşit când mi-a spus că nu mai e nici o scăpare. Se pare că, prin tratamentul experimental pe care-l fac, sunt 10% şanse…. E foarte important să ştiu că există o şansă”, scria Florica Baţu-Ichim (în La porţile disperării, începutul speranţei). “Cancerul poate fi un drum spre Dumnezeu. E greu să faci afirmaţia asta şi mult mai greu s-o înţelegi… O să vină o zi când voi fi atât de bolnavă, încât n-o să mai pot nici măcar să mă rog. De aceasta mă tem cel mai mult.”

Umbra permanentă a morţii spânzurând deasupra sa a fost zilnic biruită de lumina dragostei de mamă, de familie, care are forţa de a alunga inevitabilele, grelele momente de angoasă şi teroare, cu fiorul rece al însingurării în boală şi suferinţă. Volumul de poezie Petala infinitului alb (Albatros, 2001) este dedicat “Părinţilor mei Temistocle şi Victoria Baţu, Soţului meu, Dumitru, Copiilor mei Toma, Cristina, Julian, Gloria, Cristofor, Matei, Şi fraţilor mei pe care i-am cunoscut şi pe care nu – Mihai, Toma, Elisabeta, Marica, Paraschiva, Petre… Atâţia de mulţi au fost lângă mine… Atunci cum pot să mă plâng de singurătate?”

În plină naraţiune a dramei bolii, care produce atâta tulburare şi durere, Florica Baţu-Ichim consemnează totuşi în emoţionanta sa carte a Porţilor disperării:  “Cel mai frumos compliment pe care l-am primit în viaţa mea a fost acum vreo zece ani de la Tom: ‘O mamă, ce frumoasă eşti: parcă ai fi o macara!’ La vârsta lui colosul ăla era simbolul frumuseţii pământene.” Plină de responsabilitate şi devotament matern, pentru a reuşi să susţină copiii să crească, să înveţe la şcoală, să-şi facă un rost (Cristina povesteşte cât de atent se ocupa mama de educaţia copiilor săi în micuţul lor apartament plin de cărţi), Florica Baţu-Ichim luptă cu dârzenie cu boala, supunându-se cu curaj la tot felul de tratamente experimentale. “Am plâns amândoi [noi părinţii]. Am plâns pentru că nu era nimic altceva de făcut. Eram mamă şi nu puteam să-mi permit să mor încă”.

Copiii mai mari, Christine şi Thomas, decid să-şi ajute mama. Împreună cu doi prieteni, Zack Morrison and Orest Szczurko, formează o echipă care va traversa Canada de la un ocean la altul. La 3 mai 1996 ei pleacă din Victoria (British Columbia) – Cristina pe patine cu rotile, ceilalţi trei într-un microbus în urma ei. Cristina a parcurs cei 8000 km până la St.John’s în Newfoundland, patinând 100-150 km pe zi (10-12 ore) şi atingând punctul terminus al călătoriei la 15 octombrie 1996. Un moment emoţionant a fost trecerea celor patru tineri pe la Monumentul lui Terry Fox din Thunder Bay. Terry Fox a fost un tânăr canadian, al cărui picior a fost amputat pentru a opri răspândirea cancerului în restul corpului. Cu o proteză pentru întregul picior el a încercat să alerge ceea ce a numit “Maratonul Speranţei”, străbătând Canada pentru a strânge fonduri pentru cercetări oncologice. Nu a reuşit căci boala l-a răpus prea devreme dar de atunci în diferite comunităţi se organizează anual o alergare numită Terry Fox Run. Echipa Ichim a reuşit însă. Traversarea Canadei s-a produs iar campania, realizată prin strădania plină de energie a celor doi fraţi Ichim, cu scopul obţinerii de fonduri pentru găsirea unui tratament curativ pentru leucemie, a primit răspuns din partea publicului larg precum şi din partea a numeroase instituţii şi organizaţii naţionale şi internaţionale, inclusiv a patronajului Guvernatorului General al Canadei.

Tot aceşti doi fraţi mai mari, Toma şi Cristina, au urmat facultăţi care să le dea şansa să cerceteze vindecarea mamei lor de cancer. Thomas Ichim, doctor în ştiinţe, este astăzi cercetător în biologia moleculară; a devenit Chief Executive Officer (cel mai mare rang executiv într-o companie) la Medistem Laboratories din San Diego şi studiază celulele stem, ca metodă de regenerare a ţesuturilor distruse de cancer. Lucrarea inovatoare care reuşeşte să creeze celule stem pentru organismul adult din celule menstruale, lucrare la care Thomas Ichim este al doilea autor, a fost premiată de către guvernatorul Californiei, Arnold Schwarzenegger, drept cea mai bună publicaţie ştiinţifică a anului 2007 (Xiaolong Meng et al, Endometrial regenerative cells: a novel stem cell population, Journal of Translational Medicine 2007, 5:57).  Christine Ichim, doctor în ştiinţe, studiază mecanismele moleculare ale leucemiei la Sunnybrook Hospital al Universităţii din Toronto şi este autoarea unei lucrări importante în acest domeniu (Christine Ichim, Revisiting immunosurveillance and immunostimulation: implications for cancer immunotherapy.

Journal of Translational Medicine, 2005, Vol. 3, No. 1). Împreună au înfiinţat un centru medical (Batu Center for Leukemia Research), aflat azi sub conducerea lui Dr. Lisa M.J. Smith.

Cristina spunea despre mama ei care pleda pentru forţa educaţiei şi iubea armonia complexă a naturii, că credea cu fermitate în adevăr, în descoperire, în frumuseţea înţelegerii funcţionării lucrurilor. Florica Baţu a încurajat pe copiii săi să gândească liber şi le-a sădit adânc dragostea de cunoaştere. A fost singura moştenire pe care le-a putut-o lăsa, căci condiţiile materiale erau modeste. Şi i-a ajutat pe fiecare să-şi clădească caractere frumoase.

Un mesaj anonim al unei mame circula deunăzi pe internet: “Cineva a zis că durează şase săptămâni ca să revii la normal după ce ai născut un prunc; acel cineva nu ştie că odată ce ai devenit mamă, cuvântul “normal” a ieşit din uz. Cineva a zis că nu poţi să-l iubeşti pe cel de-al cincilea copil cum l-ai iubit pe primul; acel cineva nu a avut cinci copii”. Florica Baţu a avut şase şi a luptat zi de zi ca să amâne plecarea ei din lume ca să-i crească şi să-i facă oameni. De-acum îi lasă în grija unei alte mame, aşa cum şi-o dorea de mult şi cum a glăsuit în poemul Rugă: “Lacrimă a mării,/ mângâierea zării,/ Maică, ocroteşte,/ lumea o păzeşte./ Dă-ne pacea somnului/ Sfântă Maica Domnului!”. Pentru noi ceilalţi, dacă toate celelalte nouă cărţi pe care le-a publicat se vor pierde, va rămâne a zecea, La porţile disperării, începutul speranţei, un document de o mare valoare umană, pe măsura negrăitei frumuseţi a sufletului ei de mamă, al puterii dragostei şi vieţii, al nobleţei spiritului omenesc.

“Călători suntem noi înaintea Ta şi pribegi, ca toţi părinţii noştri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ şi nimic nu este statornic” sună un verset biblic (1 Paralipomena – Cronici, 29:15). “Mâine plecăm, lumea o să se aşeze între noi, cuvintele lor, privirile lor, gesturile lor,/ ce înţeleg ei din Marea Iubire?/ Taci, Puiul mamii./ Noi avem Taina noastră…” sună cuvintele poetei Florica Baţu. Să punem o floare pe proaspătul ei mormânt.

Advertisements