Dacă acel greier prior nu ți-ar fi atras atenția că steaua de nuntă ți-a căzut în păr poate că am fi mers încă împreună, mână în mână, până la munții tăcerilor albe care ne așteptau înveșmântați cu toate cerurile de sărbătoare !
Dar nu am mai ajuns, pentru că tu te-ai oprit și ,fără ca să înțeleg de ce , i-ai vorbit pe limba lui greierească, arătând spre mine și spre munții care ieșiseră în fața timpului așteptându-ne.
”Ce ți-a zis, Flory, greierul din vatra lunii de ai șovăit să-i răspunzi pe graiul nostru și-i făceai semn cu degetul la gură să nu mai spună la nimeni? ” Dintr’o dată privirile tale jucăuș s-au luminat: ”Vrei să încerci și tu coroana? Zi: da!” Apoi mi-ai spus: ”Tine-mi creanga cuvintelor mele până mă voi întoarce de acolo.” ”Dar unde vrei să mergi fără de mine?” am întrebat. ”Nu spune la nimeni”, mi-a șoptit și în fața ei am văzut pasărea albastră, zburătoarea demultului,când cerul nu odrăzlise nici un fel de alună de luceafăr, pasărea albastră care-și avea cuibul sub streașina de papură și stuf a Sfântului Arhanghel Gavriil.
M-am uitat la cuvintele ei, pentru prima dată atât de aproape și am zâmbit. Erau aceleași. Ca niște boabe de rouă încremenite pe firul de mătănii. ”Intr’o zi o să te învăț și pe tine cuvintele mele. Uite, acesta este ”a” – începutul, alef și alfa, de aceea este verde ca ochiul de înger; iar acesta stânjeniu, ca sperla de luceafăr ars de dor, este din casa și neamul lui ” a fost”. Adeseori îl vezi, când coboară oile pe dungă de clopot că se odihnește pe prispa lui ”odată”. Deasupra lui ”odată” e scara ce duce în podul bunicilor, cu lacrele pline de cărți colorate și gutuie. Nu râde de ”ca”. E un pisoi mic cu mustățile încă pline de laptele lunii, dar teme-te, dragul meu, de ”niciodată”. Să nu cumva să stai sub el vreodată pentrucă umbra lui miroase a noapte și blestem . Noroc că mai există iarnă, că altfel toată lumea ar fi zăvorâtă sub umbra lui ca de frunză de nuc, umbră de bahnă plină de stihiile blestemului verde. Dar nu te speria, dragul meu, pentru că ”niciodată” nu poată să-ți facă nici un rău pentru că e pe aceeași ață cu ”a” , iar ”a” este prima literă din care Dumnezeu l-a zidit pe om. ”
”Flory”, am zis, privind încă fascinat la rozariul cuvintelor tale, ”înseamnă că… : ”A fost odată ca niciodată…”
Abia acum înțeleg stihul tău în care îți ascundeai cuvintele ca într-un castel de nucă.” ”Ti-am spus să nu vorbești” , am auzit o voce de sus, ”niciodată despre cuvintele mele!” și în momentul acela cuvintele s’au rupt de pe șirag și au început să se rostogolească precum bolovanii de pământ peste mine… niciodată nu fost odată…unde ești ”a”?…. odată nu a fost niciodată…a fost niciodată odată… Si tu erai parcă pe o punte și puntea era legată de două stele și parcă ai zis:”Lasă cuvintele și vino, vino, după mine. ”A” este la mine și vom face un porumbar de cuvinte și vom înfia toate păsările și avem grâu fiert să le dăm de mâncare până vor crește de mărimea lui ”aleluia”.Când am privit din nou , puntea dispăruse și greierul alb a tras perdeaua de la prima stea cu care se începe noaptea lui ”A fost odată ca niciodată… ”

Inceput de trimestru

Nu fii îngrijorat, a trebuit să plec,

chiar dacă timpul era’n frunzar sărac.

Intr’o cămăruță rece

fiica de liliac

tremurând ținea în mână

un gherghef și un ac

și era singură și plângea :

”Nu știu cum se scrie rădăcina

și nici culorilor din icoană

cum să le amestec lumina.

Tare sunt singură și orfană!”

Nu fii trist, o să viu,

nu ai teamă;

trebuie întâi să-i fiu mamă

și-o să stau, să-o’nvăț ca să scrie,

măcar trimestrul acesta – liliachiu.

BILET

Când vei găsi aceste cuvinte,

eu voi fi departe,

dincolo de viață și moarte,

dincolo de crin, dincolo de nea.

Cheia, de data aceasta,

am ascuns-o sub stea.

Ca să nu te sperii de plecarea mea,

lângă oleandru  –  niște șoapte

dintr’o poveste pretinsă,

iar pentru frica de noapte

ți-am lăsat la fereastră

gutuia lunii aprinsă.

 

VECINA BRADULUI

S’a făcut târziu în toate

și în mugur și în poate.

Numărul perfect și sferic

de ce iscă întuneric?

Dacă-i noapte, noapte fie,

chiar și frunza e târzie.

De așa singurătate

inima la ce porți bate,

meșterind scripturi de pește,

ce mai vrea, ce mai cerșește?

Sensul lumii cine’nnodu-l

când și steaua și-a tras podul?

Timp de scuturat cocorii,

noaptea își mânâncă zorii,

iară tu lumină lină

te-ai făcut cu’n brad vecină.

RUGACIUNEA   MELCULUI

De-acum

să nu mai râzi niciodată de melc,

omule, plin de orgoliu!

De când  i-au îngropat nevasta,

casa și-a vopsit-o în doliu

și la vecernii slujite de tei

duce în spate toate-amintirile ei.

Din când în când cu început de privechi

îngenunchează

ca o literă din manuscrisele vechi

și-aprinzând de la lună o rază,

în poarta schitului de sub fragă

ridică amândouă mâinile către cer

și se roagă.

Rugăciunea lui curge peste amine:

”Doamne, ajut-o la drum

și să-ajungă acasă cu bine!”

 

AZI NOAPTE IARBA TE-A VISAT

Drum de literă săracă

te-a răpit după prisacă

unde-i scris cu chihlimbar

ziua morii’n calendar.

Amăgire?  Sărbătoare?

Nunta-i toarsă pe ulcioare.

După cerbul alb te-ai dus…

De ce-ai ascultat de fus?

Dacă-a fost, sau n’a fost, dacă…

Zice-se că la prisacă,

unde greieri rod din rază,

noaptea iarba te visează.

 

PEISAJ BUCUREȘTEAN

Student și tu și eu.

Si tot în anu’ntâi era și Luna Mai.

Te așteptam la Cimitirul Belu.

Cum zăngănea de vesel,

din bălămăli râzând până la stele,

căruța ruginită de tramvai

cu zdrăngănit liturgic în stație oprind !

Și eu te căutam la geam

ca’n noaptea sfântă un colind.

Toamna  prin parcul Cișmigiu  –  doar aur,

iar eu te chinuiam cu Schopenhau ‘r…

Pe sens oprit intram în amintire și invers;

ne fluiera ca dintr’o sticlă-un polițai

și Luna Mai

întotdeauna haimana

își scotea limba și-i cânta din nas,

iar eu îl întrebam dacă exist.

Sărmanul polițist

și astăzi mai socoate

amenzile nescrise ce-am tot primit de la copaci

și de-acel ceas din colț ce-a tot rămas

mereu târziu și repetent în viață.

 

COPĂCEASCĂ

Săracii!

Ați auzit ce mi-au spus copacii

când aurul în dinți li-l tot încearcă toamna?

”De când venit-a Doamna

și între noi făcutu-i-ați culcușă,

la miezul nopții vine să ne bată’n ușă;

sau când ți-e ceasul plin și ți-e mai drag

e pusă pe harțag,

că frunza, vorba, chir și creanga ne-o sucește

și ne învață ca să ne purtăm

complet necopăcește;

bunăoară,

de ce ne-ascundem lemnul de vioară,

de ce nu amurgim a vină,

de ce ne proțăpim în rădăcină

și nu zburăm a stemă  peste păișul ierbii

cum brazii își învață seara cerbii

când toamna’n frunză verdele și-a stâns.

Apoi se pune pe plâns,

că noi cu toată regala copăcime

nu știm cum s’o’mpăcăm: ”Ce fel de rime,

o’ntrebăm, să-ți meșterească pinul, moșu’ tei,

sau poftă ți-e din plosca lunii ca să bei?”

Si-atunci se mohorăște ca un prunc, anume

și’n cor ne pune să chemăm un nume.

Ascultă tu, de înțelegi? ceva

așa cum zici ”titaniu”.

– ”O, numele nu-i straniu

și nu-i ciudat de fel;

e numele pe care i l-am scris

în aurul rotund de pe inel.”

AMINTIRI DIN ATLANTIDA

Parcă ieri, parcă nicicând

am văzut un cerb zburând.

– Taci mușcatei din ferest’e

începutul de poveste.

Parcă-a fost nicicând, ba ieri

niște fagi ne-au fost năieri.

– Taci, că apa se întoarce

unde luna’n fir se toarce.

Parcă-a fost, dar când a fost?

Pe-atunci toate aveau rost.

– Nu mai spune că te-aude

și cu vin o să te ude.

Că a fost? Ba… fost-a. Ba?

– De ce te-ai jucat cu-o stea?

Smulgeai zile din petale

ce se scriu pe cruci, pe oale.

Oare chiar să știi n’ai vrut?

Tot ce-i sigur e-un părut;

Harta noastră-a Atlantidei ?

Tot ce-avem  –  pilda omidei!

 

DESPRE CIRESI NUMAI DE BINE, DAR TOTUȘI

”Așa este și iubirea noastră!”

Stăteam amândoi în fața cireșului înflorit.

”Cred că l-a jefuit pe Dumnezeu

(am zis eu)

când s’a născut în Betleem.”

– ”Nu spune asta, e păcat!

Au nu ți-e frică de blestem?”

Si’n fața lui ne-am sărutat

***

Azi noapte’n vis parcă-mi spuneai:

– ” Nu fii gelos, că nu-i nimic a greș;

e doar un cireș!”

– ” O fi, n’o fi… ( răspuns-am eu pe față)

Când el te ține’n brață

și înainte să te culce

ți-anină’n creangă steaua cea mai dulce

găsită’n rugi cu diamantul rar

și te’nvelește cu frunzarul lin,

cu patimă, suspin după suspin

și tu îmi spui că n’ai habar?”

De-a fost un vis, sau m’a mințit vreun val,

cireșul încă mi-i rival.

 

SCHITUL DIN ACELAȘI DOR

După ce s’au împlinit scripturile

se pogorâră de sub pisc și de pe la vad

pădurile

și ți-au adus crucea

amirosind a ger și tămâie de brad.

Trei zile apoi au trecut

și’n cele din urmă

iată că vin și fiicele ierbii.

– ” Pe unde-ați umblat mironosițelor sfinte

( le-ai întrebat)

de veniți cu felinar târzielnic de rouă?”

– ” Tot rătăcit-am după greier

poteca pădurencelor albine,

din ceară de apus  –  o candelă nouă;

și-apoi tot el ne-a zăbovit

înțelepțirea să le-o bea din sfatul lor

cum să-și ridice schitul din același dor

aicia lângă tine.”

 

SPOVEDANIA LUI FLORY

Am săvârșit păcatul cel de moarte,

dar nu îndeajuns ca să fiu moartă;

să facem pace și mă iartă,

iar jurământul meu de adevăr

fie-mi făclia;

n’am rezistat ispitei

de a mușca din măr

să văd măcar odată’n viață

cum ar putea să guste

veșnicia.

 

E CINEVA LA UȘĂ

Că nu e nici liniște;

parcă-i culoarea de stânjen.

De-ar fi singurătate

ar veni la ușă și ar bate.

Dar nu-i. O cunosc. Are gustul amar.

Oare ce-ar putea să însemne

când ți se pare

că în dumbrava inimii auzi

prin frunzele uscate

pașii tăietorului de lemne.

 

INTOARCE CEASUL ÎNAPOI

E toamnă

lasă timpul spre galben ca să treacă,

povestea să’nsereze’n amărui,

te-am căutat și-aseară în prisacă

să văd ce frunze colorate-o să-mi mai spui.

Am tras la poartă muzica lui Grieg,

dar parcă’n urmă printre scrisul de pelin

am auzit ceva ca un suspin:

”Dă drumul ceasului’napoi

că iarăși mi-este frig.”

Si m-am uitat la înger,

ce-ți stă, în partea dreaptă, lângă umăr

precum caisu’n mai când luminează:

”Crezi că-a fost ea ce-a suspinat din număr

că n’are ‘n vatră nici măcar o rază?’

Oricine o fi fost,

norocu-i prisosise din amnar,

că-a ațâțat în fiecare frunză

cu cremenea de stea grăunța de văpaie,

tăcerile de foc dintr’un arțar

că până și-astăzi ard până la cer

în pălălaie!

PĂCAT DE MOARTE

Mă așteptam să te strecori în port

fără permis  –  pe  blat  –

și nici măcar biletul de transport,

dar nu credeam că-ajunsă’n larg

să bei dintr’un luceafăr pe furiș,

fără mustrări,

și liniștită chiar, să-adormi  apoi

sub semnul crucii din catarg.

 

AJUTĂ NECREDINTEI MELE

– Crezi tu?

– Cred Doamne, ajută necredinței mele

și dacă poți,

să nu mă mai pândească

nici iarba și nici steaua,

chiar peste florile-mi de ghiață

ce vor să Te cunoască,

trage la noapte, când mă rog,

ca pe-un amin  –  perdeaua.

 

AUTOBIOGRAFIE

Eu n-am murit.

Numai cei de la masa timpului

pot flămânzi de timp și chiar muri.

Un cântec nu știe să moară;

el poate adormi anotimpului,

dar e trezit din nou de vioară.

 

PICTORUL DE FRESCĂ

Ca să nu ating ulciorul

pentru Cina de Taină

îmi este teamă chiar să mai scriu

Cuvântului pe lângă.

Iată-mă precum Lazăr

înfășurat în pustiu.

In fața mea s-a oprit Iisus

și-a început să plângă.

 

LA EXAMEN

Nu învățaseși lecția aceasta.

Pe malul mării, sub un cer de sare,

valurile,

ca la examen, îți scriau pe nisip

aceeași și aceeași întrebare.

Ași fi vrut ca să-ți suflu răspunsul,

dar sub cerul de sare, pe plaja pustie,

cu degetul la gură mă oprea,

dând din cap, o făclie.

POARTA DE LEMN

Din vârful stâncii

păreau un pin coarnele cerbului.

Si era în vremea aceea

cu un râu citindu-ți toată ziua a treia

până când ți s-au  întunecat

toate pădurile verbului.

‘O să te duc dincolo,

că-ți știu cărarea ce pe sub literă duce”,

îți zise cerbul alb

care’n mijlocul coarnelor aprinse,

avea în loc de făclie

o cruce.”

”Nu te grăbi”, răspunse îngerul tău,

parcă niciodată atât de calm :

”Lasă-l pe el afară și să nu uiți deschisă

poarta de lemn a primului psalm !”

DEMITIZARE

In ultimul act,

fără ca să fie rolul lui,

cosașul se-ncăieră cu moartea

(îi stătea bine cu breton,

făcând pe serioasa)

că i-a știrbit coasa.

Scena trebuia să fie goală,

și nu se arătase nici timpul

care se ocupa cu lumina.

Bietul regizor

le striga  ca la școală:

”Opriți-vă și trageți cortina!”

FETIȚA CU ȘTERGARUL LA CRUCE

Credeam că măcar păsărilor

or să le pese

și vor tăcea la răscruce

văzând în fața punților albe

fetița cu ștergarul la cruce.

Credeam că poate izvorul

murmurul vesel n-o să-l mai lunece

de-a ”cinele”, de-a ”oarele”.

Credeam că soarele

măcar o parte o să se’ntunece,

cel puțin în fața mălinului –

visătorului rostitor de ectenie –

amirosind a  denie.

Dar numai îngerul s-a oprit,

fără să mă mustre cu vreo întrebare,

și a luat în brațe

pe fetița cu ștergarul la cruce

și amândoi au dispărut pe puntea

ce duce

pe deasupra de Vinere Mare.

SFESNIC DE NISIP

Si acum își amintește marea

de nisipul acesta de țărm

în care înfigi lumânarea.

Cum s-au împăcat valurile

în acest dreptunghi  cu boabe târzii,

unde se aprind deopotrivă orele

și pentru morți și pentru vii.

Ai grijă când atingi nisipul acesta

cu lumânarea,

fă-o încet ca zborul de albină

că de numele lui cules cu lumină

și-acum își amintește marea.

SFEȘNICĂ POMENIRE

Primăvara oamenii,

cu privirea mohorului,

ca niște hultani uriași în zarea opacă,

scormonesc nu doar pământul,

ci chiar doru’ lui

de sfeșnică pomenire

în prisacă.

Ascund boabele

în străfundurile brazdei

ca pietricelele în albia râului

și nimănui nu-i șoptesc vedenia

grâului

de la prisaca învecinată cu denia.

Dar tu când vei ajunge la țintirimul

grâului

mergi încet pe lângă brâul lui,

ignoră fâlfâirea aripilor de mac:

”pe-aici nu se trece”

și urcă tot mai sus,

până la schitul zidit de culbece,

la schitul de os cu turlă vărgată

și inel cu

taina de negru și alb scrisă-n căpriori.

Nu bate în poartă, copile,

că-i Vinere Mare

și melcu’

postește cu noapte amară trei zile

apoi o să-nvie

în fiecare mână cu-o făclie.

Abia atunci întreabă-l

de noima nețesută în chilim

și el în țintirim

de mână te-o lua:

”Vezi, tot ogorul e gol,

ca și mormântul meu

cu apele negre’nghețate,

doar numai un spic a rămas

sub îndoielile mâncate de vânt,

e spicul care a dus în spate

împrumutul de cruce

al Omului Cuvânt.

DE-A NEPĂTRUSUL

Te-am căutat după fiecare cifră.

Așa mi-ai spus că e jocul

de-a nepătrunsul.

După fiecare număr

putea să-ți fie ascunsul,

după fiecare salcie

ce-avea părul ca tine

răsfirat ca o noapte pe umăr,

sau ascunzișul să treacă-n

basm început de mesteacăn.

Cine știe, poate după cuvântul tău

te-ai ascuns,

că atunci când am ajuns

piatra era dată în lături

și cuvântul  era gol.

Mi s-a părut, sau cine știe?,

că am văzut

un înger ce se mutase în locul tău

și îi plătea lui Dumnezeu chirie.

SĂ DAI STELE DE POMANĂ

Să nu-ți fie a uitare,

că-astă seară-i seară mare.

Să dai stele de pomană

că numai munții le

o să-ntindă punțile.

De-o fire fiinde cu torsul de nalbe  –

florile dalbe, punțile albe…

…pentru hăul ce asmuță

pune punte sub căruță

și brăduți puiandri-n cruce.

Taci ursitei din răscruce

până und’ se dă cucoșu’,

să-mi dai zestrea de cuvinte

în ulcele cu vin roșu,

iar în colțul de batistă

ce se dă cu-o înserare

rumenită pe-un colac,

nu uita să legi și steaua

pentru drum de om sărac,

că-astă seară-i seară mare.

Kitchener,Ontario

DUMITRU ICHIM

Advertisements