”…dar Eu nu dorm,
cum ție ți se pare,
când mă-nvelești
cu adierea inului tăcut,
crezând că genele
sub floarea de sărut
ca pe-o lalea Mi le-ai închis.
Urechea nu se duce la culcare,
că nici nu știu pe unde s-ar ascunde.
Oh, cât de curioasă te pândește!
Ca puiul vulpii din culcuș
poftindu-i lunii
penele.

…și mi se pare, însă nu e vis.

Tu cântecu-Mi de leagăn
continui mai departe,
de parcă în lumina lui te rogi,
când singură cu aluatul
începi năstrușnic să te joci.
De ce de jocul Pâinii
atât de-ascuns de Mine te ferești?
Mă-nnegură mirarea părerilor de rău
de parcă el ar fi
primul născut al tău:
Îl prinzi și te ascunzi din nou,
te caută și te găsește-n râs,
îl gâdili sub bărbie;
Îi dai din tot ce se cuvine mie,
când îl ridici
cu ” ‘tâta mare!” până la tavan.
Apoi începi să-i cânți
din ceea ce fusese doar al meu.
Cum să nu-ți spun? Mă doare,
de parcă din livada Mea,
pe la apus de soare,
iubirea dată-n pârg
Mi s-a furat.

Jocul acesta de lumini și aluat
nu cumva oare Dumnezeu,
odată, la izvor de vremi,
de-a pâinea și de-a omul
cântând l-a frământat?
De ce de-nvățul Lui nu vrei să-mi spui
când pe ascuns
te joci de-a prinsul cu lumina Lui?
Tu nu știi oare cât ași vrea
visului meu să nu-i mai dai ocol?
Cum te-ai simți trezindu-te din somn
să-ți râdă-n nas cuptorul că e gol?”